Sâmbătă, 20 ianuarie 2024, m-am numărat printre acei norocoși prezenți la Teatrul Bulandra cu prilejul Premierei spectacolului Oedip de Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Șerban.
Cum totul este cronometrat - o sugestie pe care n-o pot dezvălui, precum multe alte lucruri, pentru a nu divulga amănunte despre un spectacol ce ar trebui văzut (cu siguranță, cel puțin încă o dată pentru descoperirea unor detalii noi) - tragedia lui Oedip a reușit să transmită spectatorilor două ore și un sfert ce aparțin eternității.
Prin efecte scenice ai senzația că mitul se răsfrânge holografic asupra prezentului. Oedip este un om al zilelor noastre, înconjurat de personaje veridice, de probleme obișnuite, de rezolvări omenești, care-i pun în valoare toate caracteristicile, virtuți și defecte. Este parte din înalta societate, personaj ideal, înconjurat de hybris-uri de felurite feluri. Iar spectacolul e profund ancorat în prezent. Se pun în discuție teme actuale despre gender relations, violență verbală, relații toxice. Apar trimiteri și către alte mituri fundamentale, obsesii ale literaturii și teatrului modern, inclusiv referințe la psihologia abisală a personajelor. Altfel spus, piesa și spectacolul în sine îți dau de reflectat subtil după fiecare scenă punctată ca un aparte către spectatori.
Oedip, în regia lui Andrei Șerban, nu poate fi asemuit unei interpretări pur postmoderniste fiindcă legătura cu mitul original, păstrată în mare parte prin dramaturgia lui Robert Icke, dar amplificată în spectacol, se simte peste tot, prin cântece antice, incantații tranzitorii între scene, toate datorate lui Tiresias, profetul / prezicătorul ce descinde direct din lumea antică. Ca și cum ar suprapune trecutul și prezentul pe linia unui corp de fluture, spectacolul are capacitatea de a transpune privitorul către un tărâm infinit în care totul este posibil. N-am găsit alt reper în afara unui realism cuantic așa cum nu am mai văzut.
Întregul construct scenic te azvârle departe de ora în care s-a jucat prima dată Oedip de Sofocle și acest "departe" nu este tocmai ziua de azi, ci un spațiu descris doar de universul acestui spectacolul ce te absoarbe. Spun asta fiindcă la mijlocul spectacolului, când începe să se întrevadă intriga cunoscută, de fapt ai rămas fără repere culturale prin cufundarea într-un alt univers decât cel originar, așa că nu poți ști cât de amestecate vor fi ițele narative și în ce măsură rezolvările ce urmează să fie adoptate mai seamănă cu cele din mitul inițial.
Este un spectacol-paradox care te ține cu sufletul suspendat pe durata a peste două ore de teatru autentic în care dialogurile sunt la fel de fluente precum în orice mediu real de socializare, dar în care, în același timp, se creează spațiu generos pentru incantații de teatru antic ce amintesc de adorata Trilogie antică.
Se remarcă la tot pasul soluții creative pentru prelucrarea mitului, pentru ancorarea lui în contemporan. Mi-a făcut plăcere să descopăr pe viu cum arată un spectacol de tehnică literară actuală. Cred că asocierea dintre Robert Icke și Andrei Șerban este cu totul specială și are puterea de a promova un nou limbaj artistic.
Frenezia desăvârșită a întregului spectacol, completată de uimitoare efecte scenice multimedia, m-au făcut să mă gândesc la un alt "mit" fundamental: un mod de lucru aparținând sincretismului, dar cu referință antică. Privind din prisma momentului temporal în care a avut loc premiera piesei lui Sofocle, realizez faptul că mitul ce stă la baza textului a fost cu siguranță cu mult mai vechi, ținând seamă că epoca lui Sofocle a făcut parte dintr-un clasicism al culturii eline, o cultură marcată de multă literatură orală și folclor mult mai vechi decât perioada în care s-au remarcat autorii de la care ne-au rămas câteva texte. Așadar, foarte probabil, rădăcinile textului merg foarte departe în timp, spre profunzimile creative ale omenirii.
Mulțumită formei sincretice a spectacolului, unde totul pare a fi cronometrat la secundă scenică, nimic nu a putut opri frenezia minuțios construită; la avanpremiera din decembrie 2023 rolul feminin central a fost împărțit în două din cauza unui accident pe care l-a suferit interpreta Iocastei, Cerasela Iosifescu. Altfel spus, Iocasta a fost interpretată vocal de Cerasela Iosifescu și fizic de Ilinca Neacșu. Această nuanță, am putea spune, oferă încă o dată un argument pentru aparența cuantică a acestui fenomen teatral.
Cu pași repezi către prezent și cu un gând către numeroasele ghicitori pe care ni le oferă spectacolul, mă întrebam dacă cel mai bătrân om din satul în care am copilărit, Pantelimon, era un arhetip al lui Oedip. Acesta nu orbise, ci își pierduse graiul. Era atât de bătrân că nu mai putea vorbi, ci se exprima doar în onomatopee. Mergea alene pe străzi în zilele cu soare și târa după el un baston improvizat după al cărui sunet îl recunoșteam când eram în grădină. Dacă mă întâlnea pe stradă mă binecuvânta mereu cu un cântec ce semăna cu cel al păsărilor exotice.
Oedip e un spectacol ce a reușit și să mă coboare în mine și în amintirile mele. Asta și pentru că Oedip este printre noi toți, este un mit fundamental pentru omenire, inclusiv pentru zona balcanică, un arhetip al fiecăruia dintre noi pe care îl putem gestiona astăzi oferind doar loialitate față de omenie, așa cum este descris încă dintre cele mai vechi pagini, actualizate de duo-ul Icke-Șerban pentru noi, cei de azi.
Andrei Șerban a montat Oidipusz / Oedipus și la Teatrul Maghiar din Cluj și a montat un alt text al lui Robert Icke, A doktor / Doctorul, la Teatrul Maghiar din Timișoara. Se pare că noi, cei de astăzi, beneficiem de profeția involuntară a lui Peter Brook: "Când în urmă cu câțiva ani eram în trecere prin Londra, Peter Brook a insistat să merg să văd un nou Hamlet pus în scenă de un tânăr regizor, Robert Icke. «Vei vedea și auzi o piesă cu totul nouă. Și trebuie să-l întâlnești pe Icke. E un geniu.»" (Andrei Șerban, Robert Icke, un scriitor / regizor de geniu - citiți mai mult pe LiterNet.ro aici).
Oedip-ul ce tocmai l-am văzut rămâne pentru mine a doua piesă de teatru best of all time după Troienele. Este și motivul pentru care am ezitat să descriu ceea ce cunoaștem deja despre mitul antic pentru ca voi, cititorii, să mergeți la spectacol fără a reciti mitul antic, pentru a-l putea revedea ca și cum ar fi scris în zilele noastre. Ceea ce este adevărat, în bună măsură.
(foto: Andrei Gîndac, cu excepția ultimei)