Cu ce am rămas după spectacolul Oedip este tocmai omul. Pentru că indiferent de statut sau de putere, omul se dezbracă obligat sau nu, de tot ceea ce este inutil și rămâne gol în fața propriei condiții. Și asta este valoros.
În facultate ne-au învățat că germanii au ceea ce se numește Weltanschauung, iar în acest spectacol asta am văzut. Măiestria este să spui cu vorbe vechi ce se întâmplă nou. Adică să arăți societatea. Dacă vechi înseamnă vină tragică, nou înseamnă trauma transgenerațională (așa spun și cărțile, nu?). Am văzut rana de abandon, am văzut sentimentul de vinovăție, am văzut resemnarea în fața propriului ego care atunci când moare, se naște omul golit de prejudecată. Un om nou. Așa cum este el. Atât cât este el. Spre exemplu, abandonul l-am citit în scena aia absolut superbă în care ei, Oedip și Iocasta, fac dragoste pentru ultima oară aproape ca niște copii, iar la final el rămâne în poziție de fetus, abandonat, doar că de propria lui mamă. Sau sentimentul de vinovăție l-am văzut când el decide să-și scoată ochii cu tocurile pantofilor celei care i-a dat viață. O vină care nu-i aparține și totuși o simte ca și cum ar fi a lui. O metaforă foarte bună.
Cerasela. A fost ceva fantastic femeia asta. Cred că un actor, oricât ar fi de hăruit, nu poate să scoată din el monștri sau îngeri decât dacă este încredințat că regizorul îi apasă toate butoanele. Iar ea a fost condusă exemplar. Cum nu s-a uitat la el pe canapea tocmai pentru că s-a deschis pentru prima oară în fața cuiva, cum a scuipat când a zis că era doar o copilă, cum își urla durerea, cum avea spaima în ochi, cum și-a dat seama că și ea de fapt purta o vină care nu-i aparține. Un monolog cât un spectacol.
Temele mari montate modern sunt scrise într-un fel anume, iar aici sunt abordate ca acum. Actorii împing mobilele în scenă de parcă își mobilează sufletele. Oedip opune rezistență când Universul îi arată clar că suntem suma alegerilor pe care le-am făcut, deși el nu a ales să fie copilul altei mame. Dar sufletul lui a ales să vină în viața asta și să spele alegeri din alte vieți. Scena în care Oracolul îi spune cele trei premoniții: el încasează veștile astea ca un om superficial care crede că lui nu i se poate întâmpla ceva atât de îngrozitor. Iarăși, oglinda celor care trăiesc la suprafață. Numai că lui ii fuge pământul de sub picioare și fizic nu poate să ducă asta. Și cade. Și asta face legătura cu finalul, când el decide că nu mai suportă să vadă și-și scoate ochii cu tocurile pantofilor mamei lui. Și totuși, când nu mai vede, abia atunci începe să vadă.
Iar prezența Oracolului mi s-a părut că e dovada faptului că independent de ce facem noi, că acceptăm că el există sau nu, Oracolul funcționează. Iar prezența lui e ca Universul, ca Dumnezeu. El există și funcționează indiferent dacă noi vedem sau nu.
(foto: Andrei Gîndac)