Adaptarea modernă a lui Robert Icke este în mare parte fidelă originalului, narațiunea este neschimbată în punctele ei principale, dar în același timp reușește să găsească o cale de a îmbina această tragedie a lumii antice cu realitățile moderne. Este o mare probă de virtuozitate să negociezi în așa fel cu sensurile și cu poveștile astfel încât să transformi un text atât de vechi în ceva atât de zguduitor pentru publicul modern. Am fost în trecut la spectacole de la care am plecat cu amara convingere că e prea greu să resuscitezi un text antic. Cu toate acestea, Robert Icke și Andrei Șerban, în asociere cu Daniela Dima, au reușit.
Oedip (Vlad Zamfirescu) nu mai e rege, ci președinte proaspăt ales, surprins în noaptea de dinaintea dezvăluirii rezultatelor electorale, cu câteva ore înaintea victoriei lui politice. Noaptea însă se transformă în noaptea Valpurgiei (de fapt mi se pare chiar mai crudă noaptea lui Oedip din spectacolul lui Andrei Șerban decât noaptea lui Faust din spectacolul lui Silviu Purcărete). Oedip află cine este cu adevărat, cât de fracturată este identitatea lui și cum el e un liant nefericit între Iocasta (Cerasela Iosifescu), Laios (personaj in absentia la momentul la care se desfășoară povestea, dar nu mai puțin marcant) și Merope (aceasta din urmă, mama adoptivă a lui Oedip, interpretată de Manuela Ciucur). Tot ce a construit până acum, cu onestitate, cu forță, cu principii solide și mai ales, cu dragoste, se dărâmă în fața ochilor lui. Deodată, destinul lui este sfărâmat nu de propriile acțiuni, ci de semnificația pe care acestea le capătă într-un sistem de referință pe care nu l-a cunoscut înainte. Robert Icke găsește corespondențe inspirate între textul original și adaptarea sa, modificând pe alocuri materialul narativ astfel încât povestea să rămână plauzibilă și inteligibilă pentru publicul de azi, uneori adaugă și motivații noi personajelor, nuanțându-le.
SPOILER ALERT! Dacă nu ați citit încă textul lui Sofocle sau dacă nu ați văzut încă acest spectacol, vă avertizez că urmează informații importante pentru desfășurarea poveștii, pe care poate ați vrea să le descoperiți singuri. SPOILER ALERT!
Oedip o iubește profund pe Iocasta și totuși află subit că Iocasta îi e mamă. Află că bătrânul pe care l-a omorât într-un accident de mașină la 18 ani era fostul președinte Laios, iar fapta lui e fie o binecuvântare (eradicând de pe lume o figură tiranică ce a zdrobit multe vieți pe parcursul existenței lui), fie un sacrilegiu (căci Laios îi era de fapt tată, tată în cel mai monstruos mod posibil, un tată care la rândul lui, ca într-un cerc vicios, l-a condamnat la moarte din prima clipă când a venit pe lume). Oedip pune tot acest iureș de informații cap la cap și adevărul îl împovărează, totul devine monstruos, otrăvit, viciat.
Totuși, în lipsa acestui Adevăr, dragostea lui pentru Iocasta s-ar fi manifestat liber, cu toată forța, iar verticalitatea lui ar fi schimbat poate societatea care l-a ales să-i fie reprezentant în bine. Piesa pune o problemă spinoasă: e Adevărul aspirația supremă a existențelor noastre fragile? Putem suporta să trăim în lumina lui rece? Totuși nu putem concepe o lume fără Adevăr, ar fi un hățiș de minciuni și de corupție. Prioritățile noastre morale nu sunt chiar atât de stabile pe cât ni le imaginăm și poate că fericirea noastră depinde uneori de o fuziune insinuantă între adevăr și ficțiune.
Monologul Iocastei (așa cum îl rostește Cerasela Iosifescu) e sfâșietor, de o mare forță dramatică, visceral, o tiradă despre un trecut traumatizant, cicatrizat și până în acel moment închis. Iocasta s-a ridicat deasupra Răului care i s-a făcut, găsind resursele interioare de a răzbi, de a iubi din nou și de a rezista propriilor demoni interiori, iar acest act de rezistență nu e sublim de la un capăt la altul căci supraviețuirea, ne arată Andrei Șerban, e o chestiune de forță, de speranță, de reziliență, dar și de durere, dinți încleștați, furie și lașitate.
Tiresias (Ana Ioana Macaria) a fost integrat într-o manieră interesantă în poveste. Profetul orb din piesa antică, atât de respectat pe atunci, e privit acum, în context modern, ca un fel de Nostradamus popular, discreditat de o lume materialistă, care nu mai crede de mult timp în inspirații divine și preziceri, deși tocmai el e cel care poartă Adevărul. Faptul că Andrei Șerban aduce în discursul lui Tiresias inserții în greacă contribuie mult la autenticitatea personajului. Tiresias nu este astfel desprins complet din textul sursă și, mai mult decât atât, la un moment dat, el devine criptic pentru noi, publicul de azi, care îl percepem poate la primele apariții ca pe un cobe văicăreț, așa cum inițial îl percepe și Oedip. E o idee interesantă căci menținând aceste ocazionale inserții în greacă, ce în mod clar nu ne sunt inteligibile astăzi, pornim și noi, spectatorii moderni, spre deosebire de spectatorii antici, de la același scepticism ca Oedip.
Sunt multe efecte interesante pe parcursul spectacolului care susțin mesajul general: oglinzile, proiecțiile fatidice cu ochii de piatră, ochii acoperiți ai orbului, ochii roșii multiplicați, ochii scoși din orbite (pentru a sugera, nu reprezenta, această atrocitate), proiectarea pe ecran a Sfinxului, dar cel mai mult mi-a plăcut Epilogul (precedat de un mesaj adresat spectatorilor, proiectat pe un ecran: Fără aplauze!) Astfel, tot ce s-a construit timp de două ore și jumătate, a fost desăvârșit de o imagine simbolică foarte puternică: toți actorii legați la ochi, cu excepția lui Oedip, toți pe scenă ținându-se de mâini. Oedip, care tocmai și-a scos ochii de disperare, e singurul orb dintre ei, dar singurul care vede, singurul care a avut întâlnirea tragică și iremediabilă cu Adevărul.
Oedip e un spectacol atât de trist și de răscolitor, aproape că te sufocă, un spectacol care te face să te gândești la propria condiție și la cât de nedreaptă e uneori existența noastră, în bătaia vântului, dar ordonată în sisteme morale sofisticate, în căutarea fericirii și totuși ajungând în cele din urmă să fim mereu martorii risipirii ei.
Mergeți la Oedip, merită "lupta" pentru bilete, este o experiență intensă, un spectacol care te schimbă, te face mai bun și mai aproape de adevărul teribil de a exista pe această lume. Mai mult decât atât, este un tur de forță, o construcție rafinată înălțată pe schelele unui text clasic care e mai aproape de noi decât ne-am închipui!
(foto: Andrei Gîndac)