Directorul general al Filarmonicii George Enescu, domnul Marin Cazacu a rostit un cuvânt introductiv, aducând câteva date apreciative asupra activității muzicale a ilustrului dirijor român, care a fost George Georgescu, menționând prietenia lui cu compozitorul Richard Strauss.
Dirijorul George Georgescu
Totodată, domnul Marin Cazacu a amintit faptul că în 2024 se împlinesc 135 de ani de la primul concert simfonic, desfășurat după inaugurarea Palatului Ateneului Român (5 martie 1889) și a anunțat publicul, că în holul Ateneului se află expoziția dedicată dirijorului aniversat, alcătuită de doamna Ioana Georgescu-Răileanu.
În debutul serii muzicale, am ascultat, în primă audiție absolută, lucrarea simfonică Hydra - pentru orchestră mare de Ștefan Stoianovici [2], piesă comandată de Filarmonica George Enescu. Din cuvântul compozitorului, imaginea monstrului grecesc [3], este sugerată sonor "printr-un proces continuu de transformare, muzica acumulând energie, culminând cu o manifestare virtuoză de forță și tragism."[4]
Prin interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Cristian Măcelaru au fost puse în valoare tehnicile simfonismului modern, iar aparatul orchestral a fost angrenat în diverse ipostaze contrastante. Am remarcat fluența, coerența și timbralitatea interpretării. O serie de acorduri, precum niște pedale, se desfășurau, pornind de la intensități minime și ajungând la un arhifortissimo. Sonorități de trompete cu surdină, în combinație cu cele ale tubei, crescendo-uri ale percuției și flageoletele viorilor, colorau imaginile sonore. Inspirat a fost executat solo-ul clarinetului și cel al fagotului. Elementele contrapunctice sugerau brațele hydrei. Climaxul lucrării (în care instrumentele de suflat de alamă excelau, alături de tremolo-ul corzilor) a antrenat întreg ansamblul orchestral, creând tocmai acea natură tenebroasă, cu mare profunzime psihologică.
Lucrarea s-a bucurat de un real succes la public, compozitorul Ștefan Stoianovici, fiind invitat și aplaudat pe scenă.
A urmat momentul concertant al serii, Simfonia spaniolă pentru vioară și orchestră în re minor, op. 21 de Edouard Lalo, solistă Sarah Nemțanu, acompaniată de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru.
Symphonie espagnole, cea mai celebră lucrare a compozitorului (1874), șochează prin factura și structura sa deosebită: 1. Allegro non troppo, 2. Scherzando-Allegro molto, 3. Intermezzo - Allegro non troppo, 4. Andante, 5. Rondo-Allegro. Lucrarea evidențiază tendința și dorința de a realiza un 'compromis' de gen între caracterul simfonic și cel concertant, între simfonia de tip francez în cinci părți și concertul instrumental. La nivel formal, Lalo rămâne consecvent tradiției (sonată, scherzo, lied și rondo). Până la mijlocul secolului al XX-lea a fost o practică obișnuită ca interpretarea opusului să omită Intermezzo-ul, lăsând o lucrare în patru mișcări care reflecta mai îndeaproape structura tradițională a unei simfonii. Symphonie espagnole a fost dedicată lui Pablo de Sarasate, și a avut premiera la Paris, în 7 februarie 1875. Este lucrarea muzicală care l-a stimulat pe Piotr Ilici Ceaikovski să scrie Concertul său de vioară în re major.
Sarah Nemțanu este o violonistă surprinzătoare, cu o mare priză la public, fascinantă prin sunetul ei strălucitor și foarte calitativ, prin violonistica sa complexă, frazarea elegantă, precum și voința interpretativă fulminantă, cu ajutorul căreia reușește să comunice o mare varietate de afecte.
Dincolo de seriozitate, concentrare și spontaneitate, temperamentul violonistei se potrivește armonios cu farmecul muzicii spaniole. Admiram acel început din Allegro non troppo, în care vioara pornește ca o săgeată lansată spre înălțimi. Apoi, formula ritmică asimetrică a temei principale, expusă cu multă căldură și beneficiind de un vibrato intens, pe coarda gravă a instrumentului, reluată șoptit la octava superioară, suna admirabil. Pasaje de virtuozitate în care detache-ul se transforma în spiccato, pe măsură ce cucerea registrul supra-acut al viorii, se derulau într-un tempo riguros. Acordurile intercalate în discursul muzical, precum lumina unui fulger, arpegiile, pe toată tastiera viorii, erau toate cântate cu naturalețe. Sarah realiza contraste puternice. Iar pregătirea liniștitoare a cantilenei, era executate cu o agogică romantică splendidă. Coda primei părți dezvăluia o tehnică perfect stăpânită. În partea a doua, Scherzo, admiram fluența interpretării, meandrele firului melodic, acele infime portameno-uri, subtil executate și încetinirile voite de tempo, cu reveniri milimetric proiectate. Intermezzo-ul care a urmat, acaparant prin accentele motivelor muzicale și agilitatea necesară pasajelor de virtuozitate, te captivau cu totul. Observam cum experiența de concertmaistru a solistei o determina ca în momentele de respiro, în care tutti-ul cânta, ea se întorcea cu fața spre orchestră, precum un al doilea dirijor, aruncând probabil doar priviri sugestive către soliștii compartimentelor de suflat. Sincronizarea cu orchestra era impecabilă, în porțiuni în care scriitura simfonică ascunde o împletire metro-ritmică întortocheată. Sarah zburda peste aceste 'zone de turbulență' cu o mare ușurință, pasajele rapide, în durate scurte, cântate în legato, curgeau precum apa prăvălită dintr-o cascadă. Minunat a relevat solista impresia de lamento de flamenco. Pizzicato-ul final, în contratimp cu cel al orchestrei, a fost făcut cu o rigurozitate de ceasornic elvețian. Andantele, partea a patra, cu tema ei nostalgică espressivo, ben sostenuto și cu ritmul de csárdás maghiar, a liniștit desfășurarea. N-au lipsit nici fragmentele pasionale, amintind de Melodiile lăutărești ale lui Sarasate. Spectaculoasă a fost acea coborâre cromatică veloce, care pregătea revenirea temei inițiale. Rafinamentul timbral excela în încheierea părții, cu șiruri de triluri și concluzia în octave duble coarde, evaporându-se în sunete înalte. Finalul, Rondo-Allegro, aducea tema refrenului, după numeroasele reluări ale unei formule cântate de flaut. Dantelăria cursului melodic predominant (se cunoaște faptul că Sarasate - dedicatarul lucrării - având o mână mai mică, prefera cântatul pozițional) a prilejuit etalarea unei articulații deosebit de agere, a solistei serii, Sarah Nemțanu. Pasaje dificile în octave cifrate, entuziasmante prin acuratețe, se derulau într-un tempo alert. Secțiunea poco più lento, a mai calmat 'alergarea', aducând o temă de mare inspirație melodică, appassionato, cântată cu un sunet intens vibrat. Fiecare revenire a refrenului de rondo beneficia de ornamentare diferită, spre sfârșitul părții, acel motiv în pizzicato cu mâna stângă, sau combinarea pedalei de tril, cu sunetul corzii libere la, ciupite, de asemenea cu degetul mic al mâinii stângi - aduceau aminte de o variațiune a Capriciului nr. 24 de Niccolò Paganini.
Spectaculos final!
La cererea publicului, după ovații și aplauze îndelungi, violonista Sarah Nemțanu a cântat Lăutarul din Suita Impresii din copilărie, op. 28 de George Enescu, entuziasmând publicul prin rafinamentul și splendida intuire a stilului enescian. Percepeam, în unele secțiuni, fâlfâiri ale aripilor unui fluture, zburând vara.
Sarah a mulțumit și prin cuvinte auditoriului, pentru primirea călduroasă. Recent, în toamna lui 2023, artista a apărut în calitate de concertmaistru al Orchestrei Naționale a Franței, în Festivalul George Enescu de la București, la Sala Palatului, având o prestație de excepție.
După pauza, în care a fost lansat, în holul Ateneului, CD-ul-George Georgescu la Praga, Filarmonica Cehă, a urmat Poemul simfonic O viață de erou (Ein Heldenleben), op. 40 de Richard Strauss. Lucrarea a fost compusă în anul 1898 și dedicată lui Willem Mengelberg și Orchestrei Concertgebouw. Poemul este primul din seria lucrărilor simfonice programatice cu conținut autobiografic. Este cel mai amplu poem al compozitorului, atât ca durată (aproximativ 50 de minute), cât și ca aparat orchestral (patru flaute, patru fagoturi, patru clarinete, opt corni, cinci trompete, trei tromboane, două tube, două harpe, percuție, corzi). O caracteristică specială este utilizarea repetată a unei viori solo. Într-adevăr, o lucrare copleșitoare, gigantică prin proporțiile tematicii și realizării sale sonore. "Richard Strauss merge în creația simfonică pe calea trasată de Berlioz și Liszt, contopind programatismul narativ berliozian cu cel generalizant lisztian, varietatea armoniei wagneriene cu complexitatea polifoniei brahmsiene"[5]. Se poate identifica tehnica leitmotivelor wagneriene. Richard Strauss este unul dintre primii compozitori, care în mod conștient a realizat suprapuneri politonale dintre cele mai surprinzătoarea pentru vremea sa. De asemenea, compozitorul german, înzestrat cu un auz politimbral, a fost un maestru al orchestrației.
Părțile poemului sunt: 1.Eroul (Der Held); 2.Adversarul eroului (Des Helden Widersacher); 3.Însoțitorul eroului (Des Helden Gefährtin) - soția eroului; 4. Eroul Walstatt (Des Helden Walstatt) - descrierea câmpului de luptă; 5. Lucrările de pace ale eroului (Des Helden Friedenswerke); 6.Evadarea eroului din lume și perfecțiunea (Des Helden Weltflucht und Vollendung).
"Instrumentele și timbrurile, în mâna lui Richard Strauss, devin adevărate personaje, cărora compozitorul le conferă trăiri psihice" [6]. Astfel, sunt redate chipuri de eroi precum: Don Juan, Don Quijote, Till Eulenspiegel, Macbeth, reluându-se teme din lucrările anterioare ale compozitorului (Also Sprach Zarathustra / Așa grăit-a Zarathustra, a lui Friedrich Nietzsche).
În interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru, ascultam în prima parte a poemului tema eroului, cântată de cor la unison cu violoncele. Frumos au sunat și semnalele trompetelor, care marcau plecarea eroului în aventurile sale. Neașteptată a fost și apariția singurei pauze generale. Apoi, în partea Adversarii eroului, de fapt, criticii muzicali erau prezentați cu teme caricaturale, intonate de flaute, urmate de alămuri, în registrul grav. Auzeam mai apoi, un leitmotiv de rău augur cântat de tube. Frumos s-a ivit și melodia viorii solo, ca motiv al Însoțitorului. Acel recitativ, precum o cadență, suna cu mare delicatețe. Sentimentul de fericire prevala, chiar dacă se intercala uneori motivul adversarului. Din culise, se putea percepe sunetul trompetelor ce anunțau începutul bătăliei. În secțiunea următoare, percuția sugera apropierea punctului culminant al luptei. Tema eroului se aude învingătoare, iar adversarii se retrag. În partea Lucrările de pace ale eroului, victoria eroului este sărbătorită prin teme reluate din poemele anterioare. Melodiile pașnice și avântate conduc apoi, către finalul lucrării. Aici, în partea Evadarea eroului din lume și perfecțiunea, remarcam o temă derivată și dezvoltată din cea a eroului, ca de bocet, cântată de harpă, fagot, corn englez și instrumentele cu coarde. Eroul se eliberează de gândurile și valorile lumești și aspiră la noi aventuri. El se descătușează de temeri.
Maestrul Cristian Măcelaru a dirijat acest poem simfonic reușind să-i dezvăluie măreția, sentimentelor incrustate de compozitor în această muzică fascinantă. Pasiune, dăruire, profesionalism. Până și intervențiile trompetelor din culise, au sunat precis.
Aplauzele puternice ale publicului au încununat un efort artistic cu adevărat emoționant, o versiune memorabilă a poemului simfonic O viață de erou de Richard Strauss.
Dificilele și amplele solo-uri ale viorii - precum un veritabil concert de vioară - au fost cântate de Valentin Șerban - câștigătorul ediției 2020/2021, a Concursului Internațional George Enescu - cu adâncimea melodicii stilului postromantic a lui Richard Strauss. Acele duble coarde în manieră contrapunctică erau clar reliefate, cu un ton calitativ.
A fost o deosebită bucurie să ascult, pe scena Ateneului Român, trei muzicieni de talie mondială - Cristian Măcelaru, Sarah Nemțanu și Valentin Șerban - cântând cu Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, cu toții, la un nivel foarte elevat.
NOTE
[1] Violonista franco-română Sarah Nemțanu s-a născut în anul 1981. A început studiul viorii cu tatăl ei Vladimir Nemțanu (discipol al lui Ștefan Gheorghiu). A urmat cursurile Conservatorului din Bordeaux - Franța, obținând o medalie de aur la vioară și la muzică de cameră. În anul 1997 a fost admisă la Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse din Paris, unde a studiat cu Gérard Poulet și Pierre-Laurent Aimard. Sarah Nemțanu a câștigat premiul I, la Concursul Maurice Ravel de la Saint-Jean-de-Luz (regiunea Bască a Franței), în 1998 și premiul al treilea la Concursul Internațional Stradivarius al Universității Utah (School of Music) din SaltLakeCity, SUA, în 2001. Din anul 2002 Sarah Nemțanu are funcția de concertmaistru (alături de Luc Héry) al Orchestrei Naționale a Franței, cu care cântă și ca solistă. Artista a concertat alături de ansambluri de prestigiu precum: London Symphony Orchestra, Orchestra Santa Cecilia din Roma, Orchestra Națională a Franței. A fost invitată să cânte sub bagheta unor dirijori celebri precum: Bernard Haitink, Colin Davis și Riccardo Muti. În 2009, a interpretat Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Piotr Ilici Ceaikovski, în filmul Le Concert (regia Radu Mihăileanu). Recent, Sarah Nemțanu a fost numită profesor de vioară la Conservatorul din Paris.
[2] Ștefan Stoianovici s-a născut la Brăila, în anul 1998. Este compozitor și pianist de jazz. A studiat muzica și arhitectura. Este absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, la clasa prof. univ. dr, dr. h. c. Dan Dediu. În prezent este student al școlii doctorale a UNMB.
[3] În mitologia greacă, Hydra este reprezentată printr-un șarpe cu mai multe capete (regenerabile), care a fost ucis de Heracles și Iolaus.
wikipedia.org/wiki/Lernaean_Hydra
[4] Program de sală, Filarmonica George Enescu, stagiunea 2024, pag. 9.
[5] Krause, Ernst: Richard Strauss, Personaltatea și Opera, Editura Muzicală, București, 1965, pag. 29.
[6] Iliuț, Vasile și Călin, Anamaria: O carte a stilurilor muzicale, vol. 3, Editura Muzicală, București, 2011, pag. 123.