Am ascultat un concert care de la un capăt la altul a fost înălțător. Interpreții, și-au dăruit calitățile artistice publicului și au servit muzica în chip profesionist. Deși, acest eveniment cultural a fost plasat într-o zi ploioasă, iubitorii muzicii simfonice au venit în număr foarte mare la sala Ateneului.
Seara muzicală s-a deschis cu Uvertura Egmont, în fa minor, op. 84 de Ludwig van Beethoven. Lucrarea, compusă în 1880, este o dovadă a admirației pe care compozitorul a avut-o față de scriitorul Johann Wolfgang von Goethe. Tragedia, publicată în 1788, face portretul căderii lui Egmont, a unui om care se încrede în bunătatea celor din jur. Muzica uverturii este "o pagină tulburătoare care concentrează ideea sfântă a libertății, idee pentru care s-a jertfit Egmont" - lupta de independență a popoarelor Țărilor de Jos, de sub stăpânirea spaniolă [3]. Este evocat curajul cu care eroul înfruntă pe regele Filip al II-lea și Inchiziția. Uvertura a devenit un imn neoficial al Revoluției maghiare din anul 1956.
Muzica lucrării pune în contrast acțiunile lui Egmont, cu cruzimea și mișelia asupritorilor, care culminează cu asasinarea eroului. Pe lângă uvertură, Beethoven a scris încă nouă piese de muzică incidentală, care se cântă foarte rar. Goethe însuși a declarat că "Beethoven și-a exprimat intențiile cu un geniu remarcabil." Piesa exprimă substanța, și nu detaliile literare, terminându-se precum o Simfonie a victoriei.
Uvertura Egmont, versiunea înfățișată la Ateneul Român de către Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Paul Goodwin, a impresionat prin măreție și un stil interpretativ, fără cusur.
După introducerea derulată într-o atmosferă exprimând opresiunea (Închisoarea), ascultam unisonul corzilor, iar tema principală venea plină de impulsivitate, reprezentându-l sonor pe Egmont, profetul rebeliunii.
Priveam cum dirijorul britanic Paul Goodwin impulsiona artiștii de pe scenă, cu gesturi largi, marcând intensitatea fortissimo prin mișcarea oblică și paralelă a brațelor sale, fără a folosi vreo baghetă. Maestrul a ales un tempo Allegro, care exprima în același timp tensiune dramatică și dinamismul ce domina întreaga uvertură. Acele sublinieri prin sunete accentuate (interjecții), efectuate cu mare încărcătură semantică, dar fără asprime timbrală, erau menite să creeze atmosfera plină de vitejie. Prestația cornilor a fost una deosebită, precisă ritmic și intonațional, plină de înflăcărare. Splendid a sunat și tema secundă, derivată din acordurile ritmate, din debutul uverturii. Dialogurile dintre instrumentele de suflat decurgeau expresiv și foarte cursiv. Secțiunea de Dezvoltare a formei de sonată (Lupta) emana o energie vulcanică. Dirijorul Paul Goodwin a reușit excelent să realizeze contrastul între replicile blânde ale suflătorilor și cele tăioase ale instrumentelor cu coarde. Frumoasă a fost de asemenea, intervenția fagotului. Finalul (Victoria), cu acea fanfară triumfală, avea într-adevăr un aer glorios, entuziasmând auditoriul prin creșterile gradate de intensitate sonoră. [4]
Aplauze intense și îndelungate au răsplătit interpreții.
Filmul Ouverture / Nyitány al lui János Vadász este un scurtmetraj documentar, care a câștigat Palme d'Or, la Festivalul de Film de la Cannes, din 1965 și a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj documentar. Filmul folosește muzica Uverturii Egmont de Ludwig van Beethoven drept coloană sonoră, pentru imagini cu o pasăre care eclozează, făcând referire la natura rebelă a lui Egmont, care luptase pentru libertate, în ciuda tuturor barierelor.
A urmat Concertul nr. 5, în mi bemol major, pentru pian și orchestră, op. 73, «Imperialul», de Ludwig van Beethoven, solist Petr Limonov, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Paul Goodwin.
Lucrarea, terminată în anul 1811, a fost dedicată Arhiducelui Rudolf von Habsburg-Lothringen. Premiera concertului a avut loc la Leipzig, la 28 noiembrie 1811, cu Orchestra Gewendhaus, sub bagheta lui Johann Philipp Christian Schulz, solist fiind Friedrich Schneider. Numele de Imperialul nu îi aparține lui Beethoven, ci lui Johann Baptist Cramer, editorul publicării engleze a concertului. În perioada aceea, surzenia de care suferea Beethoven - cea care avea să-1 ducă spre o izolare totală - progresase într-o măsură care nu-i permitea să cânte el însuși, partea solistică, în fața publicului.
La Ateneul Român, de la prima intrare a pianului, am simțit că filonul clasico-romantic al muzicii e viu. Pianistul Petr Limonov, aflat într-o formă excelentă, cu o tehnică impecabilă și cu o poftă de a cânta debordantă, stăpânea claviatura pianului, și-și dezvăluia trăirile cu forță, dar și cu spirit meditativ. Maniera sa de a înfățișa aspectul marțial al muzicii era una sobră - nici vorbă de gesturi teatrale (aruncarea în sus a mâinilor la sfârșitul pasajelor) - totul era în slujba muzicii lui Beethoven. Stilul interpretativ aplicat frazei era unul semplice, unde podoabele inutile și căutate ori rafinamentul artificial erau absente, spre atingerea frumosului artistic, prin cizelare maximă. Cât de reliefate și bine dozate ca intensitate erau figurațiile pianului ce însoțeau tema expusă de instrumentele de suflat! Petr Limonov este un muzician acaparant, mai cu seamă datorită talentului său de a evidenția microstructurile ideilor muzicale, fără a afecta fluența discursului (punctele culminante erau natural subliniate, din mers). Funcțiunile tonale se desfășurat pe suprafețe întinse (prevalent tonica și dominanta). Beethoven a înscris în partitură interdicția includerii unei cadențe solistice care, deși făcea parte din practica interpreților concertiști, i se părea că nu mai poate aduce nimic nou.
Adagio un poco mosso, partea a doua, construită pe o temă de o simplicitate plină de măreție, ce închide în ea poezia inefabilă a unei înălțimi spirituale revelatoare, a unei armonii interioare depline, a fost interpretat sublim de către Petr Limonov. A fost precum o înălțare până la religiozitate. Ce tușeu și articulație pentru a obține unitatea coloristică în cadrul unei fraze de largă respirație trebuie să aibă un interpret pentru a estompa emisia unui instrument ce obține sunetul prin percutarea corzii! Acompaniamentul orchestral, foarte fin și precis, a sporit atmosfera calmă și reflexivă, contrastând cu cea din prima parte a concertului.
Puntea către finalul Allegro ma non troppo, era gradată printr-o agogică deosebită, ce pornea de la încercarea șovăielnică de înfiripare a unui arpegiu, se afirma apoi tumultuos, cu o forță ce nu mai putea fi îngrădită. Fiecare reapariție a Refrenului (în cadrul celor șapte secțiuni tipice ale formei de rondo) avea o înfățișare nouă. Petr Limonov a relevat scriitura pianistică de bravură a părții, cu lanțurile de arpegii, triluri și game în terțe și octave, într-o manieră elevată. Acest rondo final, a cărui vivacitate antrenantă poartă impulsul unei veselii irezistibile (apelând și la legănarea de vals), era întretăiat de sclipiri lirice, fiind marcat la sfârșit de o imagine specifică umorului beethovenian. "Ca și cum s-ar fi așternut oboseala peste scena festivă de dans, elanul mișcării se încetinește treptat pe fondul unor bătăi de timpan, pentru ca pianul să revină apoi cu toată energia și să încheie concertul, odată cu orchestra, într-un apel de jubilare triumfală"[5]. Surprinzătoarea Codă, cu acea alergare vijelioasă la unison pe întreaga claviatură a pianului, a făcut ca publicul să izbucnească în aplauze furtunoase.
La cererea publicului, după multe rechemări la rampă, Petr Limonov a oferit la bis o miniatura de Frédéric Chopin, cântată briliant.
După pauză, am ascultat muzică franceză de Claude Debussy - Preludiu la după-amiaza unui faun ("Prélude à l'après-midi d'un faune") de Claude Debussy, precum și o muzică de inspirație franceză, compusă de George Enescu «Vox Maris» op. 31.
Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Paul Goodwin a schimbat cu totul spectrul timbral, către Impresionism. Apăreau astfel, noi combinații de acorduri, armonii extinse, dar fără tensiune, scări și moduri exotice cu mișcări melodice circulare. Piesele din această perioadă a istoriei muzicii aveau titluri evocatoare ca: Reflecții în apă (Reflets dans l'eau), Brouillards (Cețuri). Poemul lui Jean Sibelius The Swan of Tuonela (Lebăda din Tuonela) a precedat stilistic muzica lui Claude Debussy din Preludiu la după-amiaza unui faun. Aceasta din urmă a fost inspirată de poemul L'après-midi d'un faune de Stéphane Mallarmé. Acolo, "există o succesiune de scene prin care trec dorințele și visele faunului în căldura după-amiezii. Apoi, obosit să urmărească zborul nimfelor și naiadelor, el cedează unui somn îmbătător, în care își poate realiza în sfârșit visele de posesie în Natura universală". [6]
Lucrarea este scrisă pentru trei flaute, două oboaie, corn englez, două clarinete, două fagoturi, patru corni, două harpe, două cinele antice (crotale) și instrumente cu coarde.
Arhitectonica preludiului: prima secțiune Expozitivă, Dezvoltare, Tranziție, a doua secțiune Expozitivă, secțiunea primă variată, Recapitulare și Coda.
Admiram orchestrația sofisticată, limbajul armonic (ce utiliza acorduri polivalente cu trisonuri mărite, cu septime și none), scări formate doar din tonuri, celule muzicale circulând pe la diferite instrumente. Acompaniamentul realizat de corzile cu surdină, cornii și harpele, genera senzații sonore diafane.
Remarcabil solo-ul de flaut, apoi cel de vioară. Aportul harpelor întregea atmosfera lascivă.
Schimbările rafinate de tempo creau o fluctuație superbă: Très modéré, En animant, Très soutenu, Très lent et très retenu jous' qu à la fin. Aici găsim concordanța cu afirmația lui Claude Debussy: Pentru un francez, finețea și nuanța sunt fiicele inteligenței.[7]
Ultima lucrare interpretată de Orchestra și Corul Filarmonicii George Enescu, dirijată de Paul Goodwin a fost Poemul simfonic pentru voce de tenor, cor și orchestră «Vox Maris» ("Glasul mării"), op. 31 de George Enescu, Matelotul - tenorul Andrei Mihalcea, soprana solo - Ștefania Chițulescu. Lucrarea vocal-simfonică a fost creată pe parcursul a mai bine de 15 ani, fiind dedicată marii pianiste românce Elena Bibescu, cea care s-a implicat energic în impunerea în conștiința publică franceză a lui George Enescu.
În poem, episoadele literar-muzical se succed astfel: 1). peisajul marin, liniștit (orizonturi, joc de valuri, plimbarea privirii peste ape); 2). Intrarea elementului uman (cântecul matelotului); 3). activități omenești (plecarea bărcilor și pierderea lor în zare); 4). începutul furtunii, pericolul, activități omenești, catastrofa (Miserere Domine); 5). epilog la furtună; 6). peisaj marin, din nou liniștit (un cvasi-recviem); 7). Les sirènes antiques, ecouri ale catastrofei; Coda. Enescu a folosit o formă tripartită, legată de semnificație: liniște - catastrofă - revenirea la liniște.
Interesantă este în această lucrare vocal-simfonică introducerea corului de tenori în scenă, doar pentru a spune ah de patru ori.
Dirijorul Paul Goodwin a reușit să deceleze cu măiestrie straturile acestei muzici heterofonice, fiecare materializând o idee primară arhetipală. De exemplu, peisajul marin, care poate fi identificat în primul episod, apare incert, sugerând o ceață a depărtării, tocmai cu ajutorul heterofoniei. Filosofia înfrățirii cu natura, prin actul morții pare preluată din Mihai Eminescu (Mai am un singur dor).
Copleșitor a sunat secvența furtunii, unde apar elemente obsesive la corzile grave - reluarea cântecului marinarului, precum și motivul vântului, dar și 'loviturile de tun' la timpan. Momentul culminant al furtunii catastrofale era splendid interpretat de Corul Filarmonicii George Enescu - pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner.
Admiram acel urlet descendent, urmat de lamentația cântăreței Ștefania Chițulescu (Miserere). Timbrul unor instrumente precum timpan, toba mică, piatti, gran cassa, tam-tam și mașina de vânt - toate creau atmosfera teribilă.
Aplauzele publicului erau grăitoare, exprimând prețuirea față de artiștii de pe scena Ateneului. Dirijorul britanic Paul Goodwin a mulțumit interpreților pentru minunata versiune dată unei lucrări enesciene atât de complexe, invitându-l pe scenă pe dirijorul Corului, maestrul Iosif Ion Prunner.
Am ascultat o muzică deosebit de frumoasă, cu semnificații profunde, interpretată magnific.
NOTE
[1] Dirijorul și oboistul englez Paul Goodiwin s-a născut în Warwick, Anglia. A studiat oboiul cu Janet Craxton. După absolvirea Universității din Nottingham cu o diplomă în compoziție, s-a specializat în tehnici contemporane de oboi și oboi baroc la Guildhall School of Music and Drama din Londra. Mai târziu și-a continuat studiile la Viena cu Jürg Schäftlein. A fost oboistul principal al English Concert și al London Classical Players și a realizat peste 20 de înregistrări solo și concerte. În 1996, Paul Goodwin a renunțat la cariera de oboi pentru a se dedica exclusiv dirijatului. Ulterior a studiat dirijatul la Helsinki cu Jorma Panula, și a ocupat posturi la Academia de Muzică Antică - dirijor asociat și la English Chamber Orchestra - dirijor invitat principal. A fost director artistic și dirijor principal al Festivalului Carmel Bach din California (2010-2021), dirijor invitat principal al Capella Aquileia din Germania și director al programului de spectacole istorice la Escuela Superior de Musica Reina Sofia din Madrid. A dirijat orchestre importante, precum: BBC Philharmonic, Hallé Orchestra, City of Birmingham Symphony Orchestra, BBC National Orchestra of Wales și Scottish Chamber Orchestra. A realizat înregistrări ale muzicii corale a lui Heinrich Schütz. A fost unul dintre principalii dirijori invitați ai Kammerorchester Basel, Elveția. Goodwin a fost timp de nouă ani dirijor al Concursului Regina Elisabeta de la Bruxelles. A realizat proiecte educaționale cu orchestre de tineret. Dirijorului Paul Goodwin i s-a acordat Premiul Händel al orașului Halle, în 2007.
[2] Pianistul britanic-rus Petr Limonov s-a născut la 16 iunie 1984, la Moscova. A început să cânte la pian la vârsta de cinci ani. Un an mai târziu, a intrat la prestigioasa Școală Centrală de Muzică din Moscova, unde a studiat sub îndrumarea lui Siavush Gadjiev, Valery Piasetsky și, mai târziu, Andrei Pisarev. După ce a câștigat Premiul I la Concursul Internațional de Pian Nikolai Rubinstein din Paris (1998), a început să susțină concerte în Europa și Rusia, susținut de Fundația Internațională Vladimir Spivakov. A continuat să studieze cu Hamish Milne și Alexander Satz la Academia Regală de Muzică (Londra) cu o bursă completă, urmată de un an petrecut la Ecole Normale de Musique de Paris «Alfred Cortot», unde profesorii săi au fost Ramzi Yassa și Wolfram Schmitt-Leonardy. În 2010, Petr Limonov s-a întors la Londra pentru a-și începe studiile postuniversitare la Colegiul Regal de Muzică cu Dmitri Alexeev cu o bursă completă, obținând diploma de master în 2012. În timpul studiilor sale, Petr Limonov a participat la cursuri de măiestrie susținute de Ferenc Rados, Alfred Brendel, Stephen Hough, Vitaly Margulis și Stephen Kovacevich. Totodată, la a studiat Colegiul Regal de Muzică și dirijatul sub îndrumarea lui Peter Stark. În noiembrie 2013 Petr Limonov și-a făcut debutul dirijoral la Cadogan Hall cu London International Chamber Orchestra, dirijând lucrări de Glazunov și Rahmaninov.
[3] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. II, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, pag. 373.
[4] Prezentare a discului Electrecord ECE-011 - discvinil.ro
[5] ibidem.
[6] Hélène Desgraupes: Les poètes symbolistes et la musique de Verlaine à Blok.
[7] Harold C. Schonberg: Viețile marilor compozitori, traducerea Anca Irina Ionescu, editura Lider, București, 2000, pag. 441.
*wikipedia.org/Prelude_a_l'apres-midi_d'un_faune