Prima piesă cântată a fost Amurg de toamnă, schiță pentru orchestră de coarde de Alfred Alessandrescu, compusă în anul 1910. Premiera ei a avut loc la București la, 10 noiembrie 1918, cu Orchestra Societății Amicii orbilor, dirijată de argentinianul Celestino Piaggio. Atmosfera unui peisaj autumnal este evocată printr-un pronunțat caracter elegiac, iar spre final este sugerată căderea nopții. În acest Andante cantabile se simt efectele timbrale și elementele de stil impresioniste, precum și influența profesorilor lui Alfred Alessandrescu de la Schola Cantorum din Paris: Vincent d'Indy și Paul Vidal.
La sala Ateneului Român, am ascultat o variantă emoționantă. Dirijorul Mikhael Pletnev a reușit să obțină o densitate sonoră miraculoasă, chiar fără a recurge la intensități puternice. Urmăream agogica, frazarea și continuitatea vibrației și mai ales 'topirea' timbrală. Interesantă scriitura acestei lucrări deosebit de frumoase, în ceea ce privește 'imersiunea' melodiei viorii prime în registrul mediu al instrumentului, procedeu mai rar folosit, decât utilizarea obișnuită a registrului acut. Solo-ul de violoncel a avut un impact deosebit în crearea atmosferei elegiace. Toate acele imitații (vioara primă - cello), precum și leit-motiv-ul lucrării, ce trecea de la un compartiment la altul al orchestrei, a generat 'ofilirea', într-o lucrarea splendidă, mai mult decât o schiță (cum apare în titlul lucrării).
A urmat Concertul pentru vioară și orchestră în re minor, op. 47 de Jean Sibelius, solistă Ioana Cristina Goicea, acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Mikhael Pletnev.
Am remarcat un aranjament al ansamblului orchestral în care compartimentele instrumentale erau amplasate astfel: corzile în varianta fosei de operă (cu vioara secundă în dreapta dirijorului violoncelul în centrul scenei), contrabasurile în spatele viorii prime, în stânga scenei, timpanul în dreapta scenei, harpa în spate în centru, cornii în stânga, fagoturile în dreapta).
Concertul de vioară de Jean Sibelius este unul dintre cele mai solicitante pentru solist, dar dincolo de aspectul său de virtuozitate, redarea prin intermediul sunetelor muzicale a peisajului scandinav este o mare provocare. Iar de la primul 'zumzet' al orchestrei, peste care vioara solistă 'versifica' o melodie sublimă acuratețea și velocitatea acestei tinere violoniste îmi umplea inima. Nu degeaba vioara este considerată regina instrumentelor.
Unicitatea acestui concert constă în arhitectura primei părți, Allegro moderato. Astfel, forma de sonată pune accentul pe discursul expozitiv, care etalează trei idei muzicale, în loc de cele două teme tradiționale. De asemenea, ampla cadență solistică de mare tehnicitate, înlocuiește Dezvoltarea. Ioana Cristina Goicea a înfățișat sonor imaginea unor fiorduri nordice, cu suprafețe crenelate, în care relieful terestru și cel subacvatic se îmbină.
Fluxul polifonic din cadența solistică a fost realizat impecabil și a demonstrat înțelegerea și sensibila făptuire muzicală. Sunetul este amprenta artistică inconfundabilă a unui instrumentist de elită. Iar Ioana Cristina Goicea posedă această calitate, captivând publicul. Am remarcat în Adagio di molto, partea mediană a concertului, cantabilitatea cvasi-vocală îngemănând caracterul liric cu unul sumbru, tumultuos. Duble coarde armonioase, teme întunecate pe coarda gravă, octave învolburate în pasaje furibunde, toate se desfășurau majestuos. Finalul Allegro ma non tanto cu ritmul percutant inițiat de timpan și preluat de întreaga orchestră devenea o pistă de lansare a viorii soliste. Pasajele dificile în staccato, cu terțe în duble coarde, necesitau o mare stăpânire a tempo-ului. Admirabilă fermitatea și voința interpretativă a violonistei Ioana Cristina Goicea, despre care Vadim Repin a afirmat că este "o adevărată artistă - și asta este ceea ce contează cu adevărat. Are potențial să devină un star". De altfel, câștigarea unor prestigioase concursuri (Regina Elisabeta, Fritz Kreisler, Indianapolis, Michael Hill, Deutscher Musikwettbewerb) confirmă evoluția ei în cariera solistică.
Publicul a aplaudat solista, dirijorul și ansamblul orchestral cu înflăcărare. La bis, Ioana Cristina Goicea, a interpretat (în concertul de vineri) Capriciul op. 1 nr. 24, în la minor de Niccolò Paganini, etalându-și virtuozitatea și simțul estetic deosebit, în fiecare variațiune.
În partea a doua a serii muzicale de la Ateneul Român, publicul a ascultat muzica baletului într-un act Anotimpurile, op. 67 de Aleksandr Glazunov. Compus în anul 1899, a fost interpretat pentru prima dată de Baletul Imperial din Sankt Petersburg, la 26 februarie / 13 februarie 1900. Are forma unei alegorii, cu personaje mitologice, cuprinzând tablourile: 1. Preludiu. Tabloul I - Iarna; 2. Scene de iarnă; 3. Variațiunea [I] chiciurii); 4. Variațiunea [II] gheții; 5. Variațiunea [III] grindinei; 6. Variațiunea [IV] zăpezii; 7. Coda Tabloul II - Primăvara; 8. Începutul primăverii: Zefir, Zânele florilor, Păsări și Flori; Tabloul III - Vara; 9. Scene de vară; 10. Valsul florilor de colț și al macilor; 11. Barcarola -- Intrarea naiadelor, a satirilor și a faunilor; 12. Variațiunea Spiritului porumbului; 13. Coda Tabloul IV - Toamna; 14. Marea bacanală a anotimpurilor - Intrarea anotimpurilor: a) Iarna; b) Primăvara; c) Bacanală; d) Vara; 15. Mic adagio; 16. Variațiunea satirului; 17. Coda generală Apoteoza; 18. Apoteoza: Revelația stelelor.
Despre lucrare sa Anotimpurile, compozitorul spunea că: "Într-adevăr, nevoia de a mă conforma condițiilor coregrafiei m-a constrâns, dar, în același timp, mi-a dat siguranță în tratarea simfonică."[4]
Dirijorul Mikhael Pletnev a entuziasmat auditoriul prin capacitatea sa de a pune în lumină măiestria instrumentației lui Alexandr Glazunov (moștenită de la Nikolai Rimski-Korsakov).
Impresionante culorile amestecate ale harpei și ale glockenspiel-ului. Spiritul dansant în Bacanale era unul savuros. Foarte frumos a sunat solo-ul de violoncel. Cinelul răsuna zglobiu, de undeva de sus, dîn centrul scenei.
O muzică de mare plasticitate și o partitură romantică interpretată cu multă pasiune și dăruire.
Stagiunea simfonică 2024-2025, a Filarmonicii George Enescu din București, promite să fie una deosebit de atractivă.
NOTE
[1] Mikhael Pletnev este un dirijor, pianist și compozitor rus. S-a născut la 14 aprilie 1957, la Arhangelsk. A studiat cu Kira Shashkina la Școala Specială de Muzică a Conservatorului din Kazan, apoi la Școala Centrală de Muzică din Moscova, cu Evgeny Timakin și pe urmă la Conservatorul din Moscova, cu Yakov Flier și Lev Vlassenko. A câștigat Premiul I la prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova (1978), iar, în anul 1982 a câștigat Premiul de stat Glinka al RSFSR.. A predat la Conservatorul din Moscova. Mikhael Pletnev a fondat Orchestra Națională Rusă, în anul 1990. A înființat Festivalul «Alfred Schnittke» (1994, Moscova). În 1999 a câștigat premiul Echo Klassik (Skrjabin). De asemenea, a câștigat Premiul «Grammy» pentru cea mai bună interpretare de muzică de cameră (împreună cu Martha Argerich), în anul 2005. A înființat Orchestra Internațională «Rahmaninov», în anul 2022. Mikhael Pletnev a realizat înregistrări la casele de discuri Virgin Classics și Deutsche Grammophon. Dintre compozițiile sale amintim: Simfonia clasică, Fantasia Elvetica, Triptic pentru orchestră simfonică, Suita de jazz, Concertul pentru violă, Capriccio pentru pian și orchestră, Cvintetul, Sonata pentru violoncel și Adagio pentru cinci contrabasuri.
[2] Violonista Ioana Cristina Goicea este artistă în rezidență a Filarmonicii George Enescu, în Stagiunea 2024/2025. Ioana Cristina Goicea s-a născut în 1992 la București într-o familie de muzicieni. Este fiica renumitei violoniste Cristina Anghelescu și nepoata pedagogului Aurelian Anghelescu. Este laureată a concursurilor internaționale Regina Elisabeta (Bruxelles, 2019), Indianapolis (SUA, 2018) și Fritz Kreisler (Viena, 2014). Este câștigătoarea concursurilor "Michael Hill", Deutscher MusikweUttbewerb Bonn, precum și a concursurilor internaționale Johannes Brahms și Andrea Postacchini. În prezent, Ioana Cristina Goicea este profesor universitar de vioară la prestigioasa Academie de Muzică și Arte ale Spectacolului din Viena (Universitat fur Musik und Darstellende Kunst Wien), post obținut în 2020, la vârsta de 27 de ani.
[2] Alfred Allesandrescu (1893-1959) a fost recompensat cu numeroase premii și distincții, printre care Premiul de compoziție al revistei Musica din Paris (1911), Cavaler al Legiunii de onoare franceze (1930), Ordinul Meritul Cultural în gradul de Cavaler, clasa I (1940), Premiul de compoziție al Academiei Române (1949), Ordinul Muncii, clasa a II-a (1953) și titlul de Maestru emerit al artei (1954).
[3] Marin Cazacu, directorul Filarmonicii George Enescu.
[4] Octavia-Anahid Dimulescu: Program de sală, Filarmonica George Enescu, stagiunea 2024-2025, pag. 8.