Filmul Perfect Days nu este prima întâlnire a lui Wenders cu Japonia. Wim Wenders s-a născut în Germania la câteva luni după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Fiu de medic, Wenders a încercat să calce pe urmele tatălui său și a studiat pentru câteva semestre medicina la Munchen. A renunțat, s-a mutat la Freiberg unde a studiat pentru scurt timp filozofia, apoi la Düsseldorf pentru a studia sociologia, renunțând într-un final la ambele. Interesat de artă, de pictura în acuarelă și gravură, se mută la Paris unde nu este acceptat la școlile prestigioase, dar lucrează în atelierul de gravură al lui Johnny Friedlander, unul dintre cei mai cunoscuți artiști ai vremii. Acolo își va face Wenders și prima ucenicie în arta cinematografică. Se întoarce în Germania și începe o carieră de peste 45 de ani care îl va consacra drept unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați regizori ai vremurilor noastre. Printre cele mai importante și aclamate creații ale sale se numără Alice in den Städten / Alice in the Cities, Falsche Bewegung / Wrong Move, Im Lauf der Zeit / Kings of the Road sau Paris, Texas, Der Himmel über Berlin / Wings of Desire, In weiter Ferne, so nah! / Faraway, So Close! și documentarele Buena Vista Social Club, Pina, Le sel de la terre / Salt of the Earth.
Una dintre creațiile sale poate mai puțin cunoscute la noi este Tokyo-Ga, un film documentar despre regizorul japonez Yasujirō Ozu, unul dintre cei care l-au inspirat și influențat profund pe Wenders. Ecouri din stilul regizoral a lui Ozu se regăsesc în filmele lui Wenders, inclusiv în Perfect Days. În filmele regizorului japonez camera este mereu plasată jos, aproape de podea, el fiind, de altfel, și inventatorul a ceea ce se numește "tatami shot". Ozu nu a folosit niciodată macarale, o cameră în mișcare sau filmarea de sus. Scopul său a fost să lase o senzație de obișnuit, de viață comună de zi cu zi, fără artificii. Pentru Ozu camera nu era altceva decât un observator neimplicat. În Perfect Days vedem acest mod de a folosi camera care este pur și simplu martoră la povestea care se derulează în fața ochilor noștri.
Personajul principal al filmului este domnul Hirayama, om de serviciu în Tokyo. Viața acestuia se constituie dintr-o serie de rutine zilnice din care privitorul înțelege singurătatea și izolarea în care trăiește. Hirayama se trezește dis-de-dimineața în fâșâit de mătură, își cumpără cafeaua de la automat, pleacă la serviciu unde își face treaba cu conștiinciozitate și dedicare, la terminarea turei merge la o baie publică, își ia masa într-un parc public, mai vizitează uneori o librărie, un mic bar sau un restaurant dintr-o stație de tren obscură. O viață banală în care crizele majore înseamnă fie demisia unui coleg, fie sosirea unei nepoate adolescente fugite de acasă. Nu știm nimic despre viața de dinainte a personajului, nu știm dacă această rutină este o formă de penitență sau de apărare în fața trecutului. Ceea ce știm și vedem este că omul de serviciu pare a-și fi găsit echilibrul și satisfacția sufletească în această viață simplă și umilă. Koji Yakusho, actorul care îl interpretează pe Hirayama, a binemeritat premiul pentru cel mai bun actor acordat la Cannes 2023 pentru modalitățile subtile si fine prin care reușește să transmită emoțiile și trăirile personajului său. Cuvintele sunt puține, drămuite, stările personajului reieșind dintr-un zâmbet, o privire sau o mică grimasă. Ochii lui Koji Yakusho reușesc să transmită o mare de emoții de la încântare, tandrețe până la durere și curiozitate.
Perfect Days se încadrează în seria de filme ale lui Wenders cunoscute ca "road movies". Hirayama conduce prin Tokyo pentru a ajunge de la un spațiu la altul, ascultând casete cu muzică veche. Gusturile sale muzicale îi includ pe cei de la The Animals, pe Otis Redding, Van Morrison sau Nina Simone. În fiecare alegere a regizorului există o motivație. Iar Koji Yakusho chiar conduce prin Tokyo, echipa de filmare fiind cu el în mașină, ceea ce îi oferă privitorului o perspectivă diferită asupra orașului. Autostrăzile impresionante, blocurile de locuințe din fundal și turnul văzut ca un Axis Mundi al lumii în care trăiește personajul nostru completează povestea și îl includ pe spectator în aceasta. Se creează astfel o senzație de autenticitate, de realism si veridicitate. Unii critici au considerat că alegerea melodiei The House of the Rising Sun este neinspirată, fiind banală și o trimitere mult prea evidentă la Țara Soarelui Răsare. Mie mi s-a părut o alegere fericită, poate și pentru că iubesc această piesă de la The Animals, dar și pentru că una dintre scenele memorabile din film - cea în care o doamnă îmbrăcată în costum tradițional japonez o cântă - o include. Nu mi s-a părut nimic forțat aici, ba dimpotrivă.
Hirayama este om de serviciu, dar este un om inteligent care găsește satisfacție în lucruri mărunte și aparent nesemnificative: modul în care lumina trece prin frunzele unui copac, un pahar cu apă rece sau ritualul zilnic de udat mica colecție de plante pe care o are. Seara, înainte de culcare, citește. Și îi citește pe Faulkner, pe Aya Koda sau Patricia Highsmith. Nici aceste alegeri nu sunt întâmplătoare. Înțelegem acest lucru atunci când are loc un scurt schimb de replici între femeia de la librărie și Hirayama. Aceasta remarcă legat de scrierile Ayei Koda că "ea folosește aceleași cuvinte ca și noi, dar când o face este totuși diferit." Același lucru se poate spune și despre personajul nostru: trăiește o viață banală la fel ca marea majoritate, dar pentru el este altfel, are mai multă profunzime, un alt sens și o altă adâncime. Sau, așa cum spune Hirayama, există mai multe lumi în același timp, fiecare dintre noi este practic o lume, dar nu toate aceste lumi sunt conectate între ele. Sufletele care vibrează la aceleași frecvențe au lumi care se intersectează, toate celelalte rămânându-le străine.
În 1982, la Livorno, Wenders spunea că filmele sale se încadrează în două categorii: filmele alb-negru care au apărut dintr-o idee proprie a regizorului care include visul, visarea cu ochii deschiși și experiențe individuale și respectiv filmele color pe care le realizează după un scenariu bine stabilit. În Perfect Days cele două categorii se combină într-un tot perfect. Hirayama visează în alb-negru imagini nedeslușite până la capăt, dar care au rădăcini în realitatea trăită peste zi. Aceste vise separă zilele sale monotone una de alta, zile care sunt filmate color.
Aș spune, în concluzie că Perfect Days este un film care ne trage de urechi și ne spune că fiecare clipă merită apreciată și că ar trebui să realizăm că zilele perfecte sunt cele care ne oferă satisfacție prin însăși banalitatea lor. Filmul are o construcție poetică, aceasta având în centrul său conceptul japonez de komorebi, acel moment unic și irepetabil când lumina trece într-un anumit fel printre crengile și frunzele copacilor. Exact la fel sunt și viețile noastre. Și ar fi bine să ne amintim acest lucru în fiecare zi.