"Opiniile cu care tânăra regizoare a pornit la drum - mărturisite în caietul program al spectacolului - au surprins: nici mai mult, nici mai puțin, ea afirmă că piesa e «desuetă, uneori ridicolă și chiar anacronică pentru publicul nostru de azi.» Partitura strindbergiană a depășit posibilitățile regizoarei, distribuția a fost nepotrivit alcătuită (cu excepția Iosefinei Stoia în Cristel și Papil Panduru în Jean) și însuși rolul de cor antic al grupului de țărani este alterat de stridențe și burlesc. Presa și-a făcut datoria obiectivării, semnalând un diletantism regizoral pe care Naționalul nu avea nici dreptul, nici datoria de a-l promova. Evoluția ulterioară a acestei tinere regizoare va arăta că acest spectacol a fost un accident."
Atât. Și indicația bibliografică din 1968. V. Hîncu și Horia Ionescu, autorii invocați, nu-mi spun nimic, iar Craiova nu e mare, n-a avut sumedenie de cronicari. Mai mult, chiar și fără să-l fi cunoscut pe Alexandru Firescu - și vechi cronicar și secretar literar al Naționalului craiovean - măcar frunzărind volumul - altfel solid, util și doldora de informații pentru cei 150 de ani de existență a teatrului - nu poate să nu fie intrigat de tonul sever, excesiv de sever, ca să nu zic mai mult, când absolut toate celelalte evaluări sunt excesiv de pline de lapte și miere, după comportamentul recunoscut, de obicei, al istoriografului. Cât de rea să fie fost acea montare? Dacă V. Hîncu a dat acel verdict, cum de l-a girat integral, ba, aș zice, amplificându-l. Totuși, e vorba de Cătălina Buzoianu - și în 2000, la data apariției istoriei, dăduse nenumărate producții ce rămân referințe pentru totdeauna. Iar asocierea cu debutul absolut ca regizoare ar putea fi valorizat de teatru, mai ales că există aici un proiect vechi de sprijinire a tinerilor regizori: Catinca Drăgănescu, Andrei Măjeri, Bobi Pricop, Dragoș Alexandru Mușoiu, Leta Popescu, Florin Caracala, Irina Crăiță-Mândra, Alexandru Istudor, Raul Coldea, Norbert Boda, Cristina Giurgea, Alexandru Teodorescu.
Îmi pare că informațiile biografice, pe internet, sunt încă lacunare, chiar ușor confuze în ceea ce privește începuturile sale teatrale. Ca actriță, în primul rând. Eu am găsit mențiunea unui rol din Vassa Jeleznova, la Teatrul de Stat din Baia Mare, în regia lui Petre Meglei, cu premiera în 7 noiembrie (cum altfel?!) 1960. Tribuna din februarie 1962 o menționează pentru rolul Oana din Apus de soare (regia Ion Șahighian), tot la Baia Mare (cu Ștefan Iordănescu în rol principal): "sensibilă, vie, firească, emoționant dramatică în ultimul act". În același an, Mircea Braga notează apariția ei în Oameni și umbre (regia Petre Meglei, Baia Mare): "Simplă, fără exces de juvenilitate". Un an mai târziu, în ziarul local din Timișoara, citim: "Nu întotdeauna actorul tînăr face cea mai bună creație jucînd 'cap de afiș' [...] Uneori, o apariție episodică, (Cătălina Buzoianu în Cerșetoarea, Trei surori) e suficientă pentru a dovedi o interpretare și o tehnică artistică remarcabilă." Tot în 1963 o găsim în distribuția spectacolului Dracul uitat (de Jan Drda, regia Emil Reus) - alături de Papil Panduru - sau la TV, care a preluat producția timișoreană Căruța cu paiațe (regia Dan Nasta) în care a fost colegă și cu Geta Angheluță. În 1964, revista Orizont o apreciază (și cu plus și cu minus) în Anton Pann (Lucian Blaga, regia Iannis Veakis). Călin Căliman are o evaluare critică pentru rolul din Răzbunarea sufleurului (regia Dan Radu Ionescu) (Timișoara, 1965). Era anul în care a început să studieze regia, la IATC, cu profesorul Ion Olteanu.
Și vine primăvara anului 1968. În 22 mai are loc premiera cu Domnișoara Iulia de Strindberg. S-a zis că a fost premieră pe țară dar, de fapt, a fost doar prima reluare a piesei, de la instaurarea comunismului. Dida Solomon în rol principal și G. Ciprian în Jean au jucat-o după primul război. Iată un anunț din 1925, sub conducerea lui Romald Bulfinsky. S-a auzit și la radio, în 1930. În 6 iunie 1968, ziarul local, Înainte, dedică un spațiu relativ generos, sub semnătura ziaristului (cu aparente preocupări culturale amprentate de discursul oficial în epocă) Horia Ionescu, inserând și caricaturile lui Barbu Morcovescu, ilustrând interpreții principalelor personaje: Smaragda Olteanu (Iulia), Papil Panduru (Jean), Iosefina Stoia (Cristina).
Ziaristul polemizează cu declarațiile regizoarei, incluse în caietul program. "Partitura strindbergiană nu este câtuși de puțin «desuetă, uneori ridicolă și chiar anacronică pentru publicul nostru de astăzi» cum, în mod regretabil, afirmă regizoarea în caietul program, căci, prin problematica tratată, prin substratul moralizator, drama se integrează actualității."
Mă gândesc că, deși în 1968 încă era deschiderea culturală relativă, în politica oficială, atenția și controlul asupra celor publice nu dispăruseră. Și, poate, Cătălina Buzoianu a vrut să se protejeze de ingerințele cenzorilor. Ea știa bine, din experiența atâtor ani, ce se cere de la exprimarea publică. Apoi ziaristul îi remarcă pe toți cei trei protagoniști, ba, mai mult, taman celor doi selectați de Firescu el le găsește câte un reproș.
"Ceea ce supără, însă, la ultimii doi interpreți [Papil Panduru și Iosefina Stoia, n.m.] sunt unele reminiscențe (din rolurile anterioare) de ticuri actoricești, vizibile în gestică, felul de a râde și de a rosti unele replici."
Cronica notează una și alta, inclusiv vizavi de comportamentul 'corului' de țărani, adaugă observații legate de conexiunea regizorală cu noaptea de Sânziene (scenografie Vasile Buz, cel care va deveni un veteran al teatrului), pentru a încheia astfel: "Debutul regizoral al Cătălinei Buzoianu la Craiova este promițător. Pasiunea sa pentru dramaturgia lui Strindberg - mărturisită în caietul-program - a fructificat frumos." (Înainte, 1968-06-06, nr. 7235)
Prompt, V. Hîncu vine cu o notă în Ramuri, în josul paginii dedicate studenților și teatrului. Care începe cu o acuză neargumentată și continuă devastator. "Fără îndoială, includerea unei piese de Strindberg în repertoriul Naționalului craiovean putea să însemne un veritabil eveniment. Venită, însă, în repertoriu, «peste noapte», Domnișoara lulia nu constituie decît sfîrșitul, cu totul necorespunzător, al acestei stagiuni craiovene. Este un spectacol de bisericuță și familiarism provincial, la care - sau de care - se rîde pe bună dreptate, nu mai puțin ca urmare și a unei neinspirate și improprii intenții de parodie, căci acoperirea 'actoricească' nu depășește nivelul unei echipe de amatori, platitudinea și stridența interpretativă conjugîndu-se, familial, cu lipsa de relief regizoral a spectacolului (semnat de o studentă din anul III la regie de teatru, Cătălina Buzoianu). Am fi fost, desigur, mult mai binevoitori dacă ar fi fost vorba de un spectacol de studenți la 'Casandra', și nu de unul din repertoriul permanent al unui Teatru Național. Studentă la clasa lui Ion Olteanu, viitoarea regizoare Cătălina Buzoianu a distribuit-o, în Domnișoara Iulia, pe Smaragda Olteanu, iar în lacheul Jean l-a alternat pe Remus Mărgineanu cu Papil Panduru. Și, timp de o oră și jumătate, spectacolul ei se tînguie printre picanterii, pentru a ne lăsa cu gustul amar al eșecului indiscutabil. Dacă ne așteptam ca distribuirea lui Remus Mărgineanu într-un asemenea rol să nu fie decît o explicabilă 'greșeală de distribuție', trebuie să mărturisim că de la Smaragda Olteanu ne așteptam la mai mult. Ne așteptam la o forță dramatică capabilă să susțină o asemenea partitură dificilă pe tot parcursul ei, nu numai în străfulgerări de o clipă, ne așteptam la o reliefare complexă a complexelor personajului, și nu la o ilustrare hilară, care rămîne departe de posibilitățile reale ale acestei actrițe. Cu toată părerea de rău de a descuraja un elan studențesc aproximativ dezinteresat, nu ne vom face decît datoria obiectivării, semnalînd un diletantism regizoral pe care Naționalul nu avea nici dreptul și, după cîte știm, nici datoria de a-l promova."
A fost (așa) sau n-a fost (așa)? Parodia apare în ecuație și asta ar putea schimba totul, cronicarul negăsind cheia adecvată de receptare. Referința la 'Casandra' îl dezavantajează, atâta vreme cât acolo au apărut mereu spectacole bune, numai Cătălina Buzoianu fiind de amintit cu faimoasa montare Romeo și Julieta (1978), sclipitoare pentru o generație care a pornit la drum, spectacol aclamat și pe tărâm britanic.
A urmat ultimul an de studiu pentru regizoare și spectacolul de diplomă a fost Bacantele. În România Literară din 12 iunie 1969, tânărul George Banu scrie: "Cătălina Buzoianu, montînd Bachantele lui Euripide, aspiră, în primul rînd, să atingă fanaticul extaz bahic. Dionisos, «zeul care încearcă durerile individualizării», resimte tragic separația ce-i contrazice esența, din care se preling blestematele otrăvuri ale însingurării. Sărbătorile sale, sugerează spectacolul, duc la o mistică identificare a participanților, la o vrăjitorească conciliere cu natura într-un organism uriaș, miriapodic, aparținînd unei ordini unice. Regizoarea alternează descătușarea feminină a bachantelor cu plonjeul abisal, iscat în personaje ca Tiresias, Cadmos, dar greșește uneori printr-un anume estetism al soluțiilor. Limbajul teatral devine suspect doar cînd din spatele lui nu răsare o vocație. Violența nu e limbaj, ci dimensiune a ființei. Aici, momentelor de autentică halucinație le urmează deseori mimate profunzimi. Spectacolul relevă talentul regizoarei, dar pune în discuție aderența sa la această modalitate expresivă. Cătălina Buzoianu închipuie o Grecie arhaică, bîntuită de frisoane. Bachantele e un spectacol ce se impune prin forța și diversitatea soluțiilor, dar în care sîmburele de meditație al textului nu a rodit îndeajuns."
Așa a pornit la drum REGIZOAREA Cătălina Buzoianu, înainte de a descinde la Iași, etc etc.
Ștefan Oprea, în Cronica, numărul 10/1972, vine cu multe întrebări pentru ea, importante, începând cu scurte date biografie, venind și răspunsul cu menționarea debutului pe o scenă profesionistă la Craiova.
Într-un interviu acordat Ludmilei Patlanjoglu, în revista Teatrul, 1/1986, mergând pe firul biografic - începând cu o școală de comerț -, după debutul în teatrul de păpuși sunt înșirați pașii de care am amintit aici.
"Actoria era un alt fel de viață. Am interpretat multe personaje, am avut și reușite. Dar eram nemulțumită. Știam că nu sunt făcută pentru această profesie. Am descoperit curând că nu puteam să joc în fiecare seară același rol. Eram subțire, micuță, cu o aparentă fragilitate fizică. Cariera mea s-ar fi încheiat odată cu valurile de ingenuă. În acei ani am acumulat, am cunoscut scena în toate dimensiunile ei, cu ce e bun și rău. Făceam nenumărate deplasări, sunt puține teatrele din țară pe care să nu le fi străbătut în cei nouă ani. La Baia Mare, Mihai Dimiu, care mă poreclise 'enciclopedie ambulantă', mi-a spus primul, în timpul unei repetiții: «De ce nu dai tu la regie? Că ai idei.» Geta Angheluță, cu care am lucrat la Studioul tânărului actor de la Timișoara Menajeria de sticlă, m-a îndemnat și ea să urmez regia la Institut. Mulți oameni au avut încredere în mine atunci, m-au ajutat moral foarte mult. Printre ei și Gilda Marinescu, cu care eram colegă. Încrederea lor mi-a dat curajul să mă prezint la examen."
Și mai adaug un citat în favoarea talentului regizoral încă din studenție: "Surprins că la materiile teoretice aveam numai note de zece, Ion Olteanu a avut probitatea să-mi spună că, deși nu crede în vocația mea regizorală, îmi lasă libertatea să fac ce vreau la clasă, și la sfîrșit îmi va comunica verdictul lui. Și așa a făcut, fapt pentru care am să-i rămîn recunoscătoare toată viața. După examenul cu Pictură pe lemn de Ingmar Bergman, m-a felicitat și mi-a spus că rareori auzise atîtea lucruri bune despre un examen al unui elev de-al lui. Știam că laudele lui sunt drepte, pentru că nu mă iubea."
Mai târziu, Ileana Berlogea va aminti, de fiecare dată, în context, de acest debut la Craiova. Pentru recuperarea piesei, pentru momentul deschiderii spre Strindberg, într-un demers generațional benefic teatrului românesc. Ideea Cătălinei Buzoianu de a plasa povestea domnișoarei Iulia în noaptea de Sânziene, capătă o altă lumină și inspiră interpretarea. Mai mult, Natalia Stancu, reafirmând debutul de la Craiova, a scris despre 'călătoria' - prin intermediul dramaturgilor - regizoarei, de la nord la sud. Oltița Cîntec notează că și ca profesoară a folosit titlul pentru cei care i-au urmat.
Iar eu, astfel, de fiecare dată, când scriu, mă gândesc la mărturia pe care o las.