Dragă Andrei,
Încep prin a-ți spune că, de ani buni deja, sunt de părere că despre teatrul românesc se scrie, în general (există și excepții), puțin și târziu. Mult prea puțin și mult prea târziu față de ceea ce merită spectacolele, mult prea puțin și mult prea târziu în raport cu ceea ce simte nevoia acea parte a oamenilor de pe scenă, din spatele și din fața scenei pentru care chestionarea propriilor soluții, idei, gânduri și păreri e un gest de foarte necesară igienă intelectuală. În calitate de om care scrie texte despre teatru (să le spunem cronici), mă includ integral în descrierea de mai sus: scriu prea puțin și din ce în ce mai târziu. Observă, rogu-te, ca nu mă lansez în judecăți de valoare (cum se scrie, cum scriu?), ci mă rezum în a vorbi de cât și când se scrie / scriu.
Și acum, să încerc să abordez îndemnurile tale (pe care le-am bolduit, pentru o lectură mai ușoara). Așadar:
Îndreptar matinal pentru critici:
1. Corectați-vă cronica de n ori, până dispare orice urmă de anacolut, virgule între subiect și predicat etc.
Sunt în acord total cu tine, dar îmi permit o nuanță / explicație.
Deși, așa cum am mărturisit mai sus, cred că, în general, se scrie puțin și târziu despre teatrul românesc, o bună parte dintre cei care scriu fie nu prea au timp, fie nu beneficiază de un ochi vigilent (editor, redactor-șef, corector) care să le corecteze erorile de bază.
Din păcate, prăbușirea presei cotidiene și restrângerea dramatică a celei săptămânale face ca majoritatea textelor gen cronică de întâmpinare și interviu să apară în publicații online unde obiceiul de a citi de n-ori un text înainte de publicare fie nu prea există, fie produce repetate erori. Experiența mea proprie cu online-ul (unde apar 95% dintre textele pe care le scriu) e că văd erori de soiul celor semnalate de tine ori de câte ori mă uit pe un text al meu deja publicat (fie ieri, fie acum un an).
2. Analizați spectacolele sub umbrela a ce și-au propus și ce au / n-au reușit. Restul e cancan. Umorul nu trebuie exclus, evident.
Trebuie să recunosc că rar spre foarte rar știu ce-și propune un spectacol. Ba chiar mă întreb dacă aș vrea să știu asta.
Să zicem că, din caietul-program, de pe site-ul teatrului, din vreun interviu al regizoarei ori regizorului sau dintr-un eventual Q&A post-reprezentație, aș afla ce și-a propus aceasta / acesta când a făcut spectacolul. Aș lua notă, desigur, de această informație, poate aș folosi-o cumva în text, dar nu văd cum / de ce ar avea un rol central.
Perspectiva mea e că un spectacol trăiește, în primul, al doilea și al treilea rând, prin ceea ce spune privitorilor (critici, cronicari, restul spectatorilor) de-a lungul reprezentației (și, în cazurile faine, ore, zile, săptămâni, ani după aceea). Dacă mesajele decodate de unii dintre cei prezenți în sală coincid cu cele din gândul inițial al creatorilor, probabil că vorbim de o întâmplare fericită. Deși adesea mi s-a întâmplat să citesc / vorbesc cu creatori (dramaturgi, regizori) foarte plăcut surprinși de reacții și interpretări ale publicului la care nu se gândiseră niciodată.
3. Analizați experiența pe care v-o provoacă teatrul, lăsând astfel loc și pentru bagajul vostru emoțional (criticabil și el), nevoia / starea / mood-ul pe care le-ați adus în sală în ziua aceea.
Înțeleg ce spui, eu urmez cu mult entuziasm sfatul acesta, dar, în același timp, realizez că îmi permit să fac asta pentru că nu sunt un critic. În același timp, eu însumi simt nevoia să citesc și părerile unor critici școliți & profesioniști. Perspectiva lor educată, mai riguroasă, mai sobră, mai cerebrală, îmi pare foarte importantă și valoroasă. Pentru ca ea să existe, mi-e teamă că acești oameni trebuie mai degrabă să se lepede de propriul bagaj emoțional, să caute obiectivitatea, punctele fixe și tari, cele care se pot, eventual, ridica dincolo de marea de subiectivități care există într-o sală de teatru la fiecare reprezentație.
Ideal, visez un site teatral care să arhiveze, pe pagina fiecărui spectacol, reacțiile stârnite categorisite după cum urmează: părerile criticilor, părerile cronicarilor, părerile publicului. Și părerile antologate să fie și favorabile, și nefavorabile respectivei producții!
4. Expuneți-vă cât mai multor moduri de a face și-a desface teatru! Mai un muzeu, mai o cărticică!
Subscriu și plusez: mai un cinema, mai o selecție de știri politice, sociale, economice locale și internaționale, mai un concert, mai un stadion, mai un birt, mai o stradă (și călare, și pe jos).
5. Însoțiți artiștii în demersurile lor de lungă durată. Au nevoie de voi. Și s-ar putea să (le) provocați lumi creative majore. E important să fiți parteneri de dialog, dincolo de a fi reprezentanți ai unui necesar mecanism reglator.
Da
.6. Google nu uită. Iar cronicile voastre vor fi luate la purecat peste ani și e posibil să deveniți ciuca bătăii.
7. Încercați să fiți coerenți cu voi înșivă (cu mai vechi cronici și statement-uri / poncife), iar dacă schimbați macazul, faceți-o asumat. Nimic nu trece pe sub radar.
Am grupat punctele 6 și 7 pentru că mi se pare că au ceva similitudini. Spun "mi se pare" pentru că nu sunt sigur că ți-am înțeles gândul din spatele lor. Cred că fiecare critic ori cronicar se cuvine să fie fidel unui set de valori morale, dar, în afară de asta, zău că nu știu la ce te referi.
Mie, unuia, îmi face mare plăcere să descopăr, într-o seară, o parte interesantă în activitatea unui artist sau a unei trupe care, anterior, nu mi-au spus mare lucru, după cum intru la un spectacol cu / de o actriță, un scenograf, o regizoare, un dramaturg care mi-au prilejuit, în trecut, seri super-mișto conștient de faptul că e nouă seară, un nou spectacol și că orice e posibil.
Că subiectivitatea intervine mereu, că toți suntem, mai mult sau mai puțin, fanii lui cutare sau cutare, e limpede, doar că cred că e de datoria noastră să ne chestionăm mereu preferințele și că nu face nimănui bine să avem un macaz.
Cât privește evocarea oarecum amenințătoare a google-ului, eu o asum fix pe dos. Eu datorez enorm google-ului, ca și Facebook-ului, și cred că mulți oameni din lumea teatrului le datorează, acestor două instrumente, lucruri. Asta nu le șterge, desigur, imperfecțiunile, dar nici nu le califică în vreun fel pentru obișnuita scuză conform căreia oamenii sunt foarte ok, păcat cu bestiile astea de rețele sociale care îi întărâtă și înrăiesc, păcat cu bestiile astea de instrumente digitale care îi dezumanizează. Pot depune oricând mărturii contrare acestor interpretări.
8. Nu mai scrieți cronicile după luni de zile de la vizionarea spectacolelor. Sunt șanse mari să vă amintiți spectacolul cu varii diferențe, de la insesizabil, la major. Sau să vă reinventați un cu totul imaginar spectacol în minte. Un show se ridică în aprox. o lună jumătate. Imaginați-vă că sunteți gazetari sportivi. Hai cu cronica aia mai repede!
Din păcate, Andrei, acele vremuri sunt duse! Și nu doar pentru că aproape că nu mai avem ziare (până la urmă, online-ul ne-ar permite să publicăm impresia mult înainte de apariția zorilor de după), ci pentru că aproape-dispariția presei scrise a dus și la dispariția celor angajați de ziare. Cam nimeni nu mai trăiește din cronică și / sau critică de teatru, din păcate. Cam toți cei care scriu despre teatre fac și altceva în viețile lor.
Cronicarul de la premiera de pe Broadway sau din West End se culca sau se îmbăta după ce scria cronica premierei de cu seară (a cărei vizionare o pregătise prin citirea textului piesei și / sau alte lecturi de context) și a doua zi, după ce se trezea pe la 10-11-12, făcea cam același lucru (am pus cam aiurea timpurile verbelor la trecut, prin State, Anglia și prin alte părți încă se perpetuează stilul ăsta de viață & presă). La noi, ziua de după premieră / reprezentație începe dimineața cam devreme și presupune, adesea, prestarea unei activități diferite ori chiar radical diferite față de cea de a comenta teatrul și de a se pregăti pentru asta.
Rezumând, da, ai dreptate, fiecare zi trecută de la vizionare amestecă ori confiscă de-a dreptul detalii, senzații, acțiuni. Idealul e cel enunțat de tine. Eu doar am încercat să desenez un pic realul. Și să continuu să tânjesc la dimineața când voi citi, una după alta, cronica Oanei Stoica la premiera de aseară a Gianinei Cărbunariu de la Piatra Neamț, cea a lui Andrei Gorzo la noul Cristi Puiu de la Cannes și cea a lui Andrei Niculescu la primul meci al lui Dinamo din Liga Campionilor
.9. Ca spectatori specializați, fiți mereu conștienți că lângă voi sunt oameni pe care nu trebuie să-i bruiați cu experiența / revelațiile / dezamăgirile voastre. Aveți o datorie și față de ei, că altfel rămâneți citiți doar de bula teatrală.
Punctul acesta îmi pare că e oarecum în contradicție cu punctul 3. Să invocăm sau nu, să facem loc au ba stării, mood-ului, relevațiilor, dezamăgirilor noastre?
Altfel, subscriu cu toată energia nevoii de a scrie texte, inclusiv cele din domeniul criticii academice, în care termenii folosiți să fie explicați, în care referințele invocate să fie accesibile oricui are curiozitatea să le verifice, în care, în general, un cititor cu dorința de a înțelege să nu se simtă ca un musafir nepoftit.
Ofer acest exemplu cu oarecare speranță: în jurnalele științifice cele mai prestigioase și / sau nișate, cutuma spune că orice abreviere se cuvine explicată la prima ei folosire în text, cu excepția celor folosite pentru elementele chimice din tabelul periodic al lui Mendeleev. Un inginer electronist cum mă aflu la bază e chemat să explice de mii de ori de-a lungul carierei sale că MOS vine de la Metal Oxid(e) Semiconductor chiar și într-o revistă scrisă și citită exclusiv de alți ingineri electroniști!
10. Propuneți noi structuri de-a face critică de teatru, rizomatice, orizontale, post-ironice etc.
În primul rând, Google m-a ajutat și am aflat ce vasăzică rizomatic
.În al doilea rând, sunt foarte în acord și cu acest gând al tău și cred că împlinirea lui are de a face cu încercarea de a formula un răspuns la întrebările "De ce merg la teatru?" și "De ce scriu despre teatru?". Aș zice că îndemnul tău se poate transforma în realitate mai ales în cazul în care oamenii care scriu despre teatru se preocupă mai puțin să emită judecăți de valoare despre ce văd pe scenă și se chestionează mai mult pe ei înșiși și lumea din jur prin prisma a ceea ce văd pe scenă.
Desigur, demersul acesta se cuvine făcut cu măsură (concept vag, care diferă de la om la om și de la moment la moment), cu discreție și empatie, cu respect față de ceea ce se întâmplă pe scenă. De asemenea, se cuvine aruncat în permanență un ochi spre oglindă întru cercetarea parcursului pe un potențial drum spre sminteală. Nu, eu nu sunt Hamlet, nici Miroiu, cel mult ecouri din ei se regăsesc, uneori, în viața mea.
În al treilea rând, eu cu genul ăsta de abordare rizomatică aș încercă să recuceresc reduta tinerilor privitori de teatru. Cum ar fi ca un adolescent să comenteze un spectacol pe bază de colaje video? Sau de graffiti? Evocând concepte, idei, muzici, imagini de care noi habar nu avem și pe care ei le pun în legătură cu ce au văzut pe scenă? Discuție lungă se poate naște (și) pe acest subiect.
Mă opresc aici. Sper ca micul meu exercițiu să te fi amuzat și să îți / ne fie de folos. Senzația mea e că demersul tău, dincolo de formularea lui într-un un limbaj așa, mai impetuos-zgândăritor-provocator, e, de fapt, o expunere de dorințe. Ai exprimat, în 10 puncte, cum ai vrea să se oglindească munca ta și a colegilor tăi în texte și, eventual, alte forme de comunicare. După cum poți constata, bună parte din "gândurile voastre-s și-ale noastre". Vedem cum rezolvăm cu gusturile
.