Dar, dacă insist acum nițel asupra începutului, este tocmai pentru că, în rest, spectacolul a fost undeva între impecabil și ireproșabil artistic. Dan Coman, din fericire, a scris un text excelent, cum era și cel dramatizat tot de Radu Afrim în câine cu om. câine fără om (Coman a avut poate cea mai bună contribuție literară în acel spectacol pe texte de mai mulți autori români); iar atât de originalul regizor și-a schimbat, de această dată, tocmai originalitatea lui flamboiantă și spectaculară, apetitul pentru efecte vizuale, pentru costume extravagante, pentru inserturi ludice și ironice, pentru o dimensiune "meta", postmodernistă, a montării - într-o abordare concentrată și austeră, atentă la universul interior al fiecărui personaj și mai puțin la efectele de scenă.
A rezultat un teatru de o finețe psihologică excepțională, performanță cu atât mai izbitoare cu cât personajele erau oameni cu totul obișnuiți, iar nu intelectuali, cu și fără ghilimele, precum cei din piesele lui Camil Petrescu, dramaturgul adept al noocrației pentru care numai Intelectualul este suficient de complex încât să aibă nuanțe și complicații psihologice, toți ceilalți fiind oameni vulgari. Împreună, Dan Coman și Radu Afrim au demonstrat exact contrariul. Poți să fii o femeie simplă dintr-un bloc din Bistrița (rol jucat admirabil de Mirela Oprișor) sau vecina ei de bloc la fel de "simplă" și "obișnuită", mama celor doi copii (Natalia Călin, cu tiradele ei în grai ardelenesc, a fost pentru mine revelația spectacolului), și totuși să ai un suflet complicat și o minte ascuțită, cu care se pot face și proză psihologică, și teatru psihologic. Dar, dacă în spațiul textului literar explorarea aceasta analitică pretinde o înzestrare prozastică medie, a "urca" pe scenă analiza psihologică și a o converti într-un element sau altul al spectacolului este ceva ieșit din comun.
Desigur, multe spectacole încearcă să pună în lumină și în valoare lumea lăuntrică a personajelor; însă puține reușesc să atingă autenticitatea din La câțiva oameni distanță de tine și să dramatizeze, să facă perceptibil, să "materializeze" și să "concretizeze" tocmai inefabilul, vagul, incertul, obscurul sufletesc. Un prozator poate să ajungă mai ușor acolo, în sufletul Emmei Bovary sau al Annei Karenina, pentru a descrie în cuvinte și imagini sugestive imponderabilul sufletului feminin. Însă un regizor trebuie să ajungă acolo indirect, prin replicile personajelor feminine și prin tăcerile lor și să facă, astfel, autoscopie. Flaubert vine cu o privire a omniscienței spre lumea lăuntrică a Doamnei Bovary și are la îndemână, totodată, realitățile universului romanesc, cu care personajul său se va confrunta și, prin confruntare, se va releva. Dar regizorul de teatru nu are nici cuvintele auctoriale, nici lumea de sute de pagini și mii de amănunte a romanului, ci niște personaje "obișnuite" ce vorbesc unele cu altele: un soț și o soție; o mamă și cei doi copii ai săi; aceștia, fratele și sora; un bărbat tomnatic care o curtează pe mama copiilor - și din aceste premise Dan Coman și Radu Afrim au creat împreună un Teatru cu majusculă. Am ajuns la nivelul unor profunzimi aproape abisale ale oamenilor "obișnuiți" din Bistrița, fără însă ca regimul realist să fie distorsionat prin proiecții fantastice ori fantasmatice. Iar efectul acestei explorări psiho-morale a fost, pe alocuri, halucinogen. După ce se râdea cu lacrimi la câte o secvență de un umor nebun, spectacolul mai urca o treaptă către dramă. După râsul colectiv, venea tăcerea încordată a spectatorilor, fiindcă lumea interioară a personajelor de pe scenă se arăta și mai grea, mai complicată, mai problematică, mai aproape de suferință personală și tragedie familială.
Un mic semn de întrebare...
...privește chiar efectul comic al secvențelor care au făcut sala să explodeze de râs de mai multe ori. Umorul a fost pe alocuri și unul de situație (personajele la nuntă, o întreagă comèdie), dar mai des unul de limbaj, iar efectul comic a fost dat de graiul și accentul ardelenesc performate năucitor într-o sală plină de "regățeni". Mă întreb: același spectacol cu tiradele ardelenești ale Nataliei Călin și ale lui Marius Bodochi (acesta cu un rol comic de zile mari în Story 1 și unul dramatic de asemenea exemplar în Story 2) a avut același efect de ilaritate la Cluj sau în alt oraș din Ardeal? Dacă nu, dacă ardelenii nu s-au amuzat defel de modul cum vorbește Natalia Călin tocmai pentru că actrița vorbește fix ca ei, atunci e posibil să apară o problemă, fiindcă este literalmente nevoie de câte o "repriză" de un comic nebun, ca un contrapunct al dramei și totodată ca un respiro în acumularea insuportabilă de tensiune a spectacolului. No, sunt curios dacă ardelenii au râs de graiul ardelenesc sau dacă spectacolul a fost / este ajustat de regizorul născut la Beclean pentru a compensa diferențele de receptare. În fine, situația s-a complicat și mai mult prin aceea că Marius Manole a avut un accident în cursul unui alt spectacol; și atunci el nu va mai putea executa (doar pentru un timp și pentru câteva reprezentații, din fericire) mișcările funambulești care ne-au făcut să leșinăm de râs (Marius Manole în rol de femeie beată la nuntă, Marius Manole în rol de "babă" scrântită interacționând fizic cu publicul). Încă o dată: ce lesnicios e totul pentru marii prozatori și ce dificil e totul pentru marii regizori...
Realism de adâncime
Dan Coman a reușit aici un adevărat "turnir" caracterologic, construind personaje ușor de întâlnit și de recunoscut în realitatea românească postrevoluționară. Nici situațiile nu au fost atipice. Și totuși, din acest material uman cu totul "obișnuit", din acest comun tipologic, prozatorul a modelat niște personaje memorabile. Cineva critica... textul lui Dan Coman. Sancta simplicitas! Textul a fost absolut remarcabil, anume prin această individuație a fiecărui personaj, masculin sau feminin, copil, tânăr, adult, bătrân, din pasta omogenă a unei umanități indistincte. Regizorul a intuit potențialul unei asemenea literaturi realiste care perforează adânc și merge departe pornind tocmai de la situații de viață banale, de la oameni "obișnuiți", de la gesturi cotidiene, de la scene atât de frecvent întâlnite în realitate, încât efectul de insolitare artistică pare exclus din spectacolul de teatru.
Și totuși, anume din acest banal, comun, din ceea ce vedem și trăim cu toții, se extrage ca printr-un act magic esența volatilă a fiecărui personaj, sufletul lui plin și dens, memoria lui afectivă saturată de amintiri frumoase ori neplăcute. Afrim a reușit așadar să corporalizeze interioritatea oamenilor "obișnuiți", printre care mă înscriu și eu; a reușit performanța de a ne scoate tuturor sufletul (mi-a scos sufletul, ne plângem uneori de un copil neastâmpărat, într-o limbă română de un metafizic pe unde cu gândul nu gândești) și a-l înfățișa pe scenă în trei dimensiuni sau mai multe.
Scena de la final cu Marius Bodochi în rolul tatălui bătrân și suferind a fost apogeul acestui spectacol de zile mari.
(foto: Florin Ghioca)