Câteva luni mai târziu, când n-aveam absolut nicio speranță că o să văd spectacolul, Radu face un anunț pe Facebook. "La câțiva oameni distanță de tine se va juca pe 23 oct 2024 în FNT și pe 14 nov la festivalul de la Piatra Neamț." S-a jucat cu sala plină, la cererea publicului fiind două reprezentații.
Acum, la mai mult de o lună de când s-a jucat spectacolul pe scena Teatrului Tineretului, încă simt fiecare scenă și replică precum mii de sulițe în suflet. Și asta datorită (din cauza?) faptului că m-a rănit. Asta este adevărul, acest spectacol m-a rănit, dar probabil în singurul mod prietenos în care ceva poate să mă rănească.
Începutul spectacolului a fost răvășitor, a fost de fapt începutul a trei ore răvășitoare. Am început să plâng într-un mod necontrolat din primele secunde. Pentru că acelui copil întruchipat de Marius Manole, care deschide spectacolul, i se citea frica în ochi și în trup. Iar apoi, venirea lui la buza scenei, într-o seriozitate și o suferință greu de jucat și de adus la realitate au accentuat și mai tare măcinarea mea. Astfel:
STORY 1
O relație familială toxică. Victor își trăiește viața lui infectă regretând moartea tatălui. Un tată pe care l-a iubit. Mama este acea mamă văduvă care trăiește în propria minciună doar de dragul de a mai trăi. Eliana este acea fată care a reușit să își trăiască visul american călcând pe niște cadavre greu de uitat. Mințind, ca toți membrii familiei.
Acest story este construit în așa fel încât, pe durata lui, tu ca spectator să îți clădești niște repere și niște fals-povești în cap ca la final totul să se năruie, sub ochii tăi și spre confuzia ta. M-am simțit ca la un film al lui Christopher Nolan. Dacă aș fi putut vedea totul pe rewind, aș avea aceeași senzație, aceeași percepție, dar pornind de la ceva concret, de neprevăzut, și ajungând până la urmă la micile povești ale fiecărui personaj, povești care construiesc acea minciună colectivă.
Victor, prin degradarea sa și prin ura lui față de sine și față de ceea ce e în jurul lui, cauzată de o vină total implantată de sine însuși în propria sa minte, dorește doar să își ajute sora. O iubește cu tot sufletul, însă, fără să știe, îi sprijină minciuna.
Mama este o mamă plină până peste cap de durere. Nu mai suportă să fie sunată pe video de propria-i fiică, pentru că o dorește aproape de ea, nu în America.
Și aici intervine greutatea spectacolului. Radu Afrim se folosește, pentru primul story, de plecarea copiilor în străinătate. Pentru cei care au copiii plecați departe este dureros doar de privit. Pentru că este realitatea. Pentru cei ca mine care își doresc să plece departe pentru a putea avea parte de un pic de viitor, este dureros de privit. Pentru că este realitatea. De fapt, acel apel aproape zilnic de pe Whatsapp înglobează distanța și o mărește. Fiecare apel pe care Eliana îl face acasă este doar o confirmare a faptului că nu se va mai întoarce prea curând. Pentru că o reține ceva.
Și revin la Mama. Singurătatea pe care o simte, îmbunată uneori de apelurile Elianei, dar îngreunată de degradarea umană a lui Victor - care crede că prin jucarea banilor pe care îi are la păcănele o va putea ajuta pe sora lui - o distruge. Este mama care ar face orice doar ca proprii copii să o creadă bine, ca și cea care își dorește să își știe copiii bine orice ar fi. Și minte.
Eliana este într-o relație cu Christofer, un american pe care l-a cunoscut acolo, departe. Își sună mama să vadă că este în regulă, dar și fratele să vadă că mai trăiește. Este tragic, te sfâșie acel sentiment de distanță, dar nu poți face nimic. Ești neputincios pe scaunul de unde vorbești la telefon. Iar Victor simte cu totul distanța pe care o are față de sora lui și îl face să urască cu totul America sau pe iubitul surorii lui. Lucru văzut atunci când iubiții se întorc acasă, în vizită și Victor aproape că vrea să îl omoare pe Chris.
Și o vedem și pe Coralia, vecina de bloc a familiei. Este acea vecină amuzantă, singură și ea. Jucată de Mirela Oprișor, am simțit-o la fel de adevărată ca Aspirina din comedia arhicunoscută în România.
Totul este o minciună dureroasă. Totul este un eșec. Totul este o tristețe. Însă presărată cu un umor atât dar atât de bun. Totul se petrece în Bistrița. Orașul lui Radu.
Mama povestește despre relația ei cu Isidor. Un bătrânel pe care l-a cunoscut la o nuntă. Aflăm de el dintr-un apel dintre mama-fiică. Probabil cea mai amuzantă scenă a spectacolului, inserată între niște momente tensionante și de plângere continuă. Aici se plânge de râs. Sau se râde cu lacrimi. Pentru că nunta aceea este acel tip de nuntă haotică, clasică, dar reală. Nu voi uita babele care trag pe nas și se dezlănțuie (Marius și Flavia).
Story-ul acesta arată la milimetru degradarea familiei disfuncționale. Mama a mințit, la fel cum Eliana a mințit. S-au mințit una pe alta. Pentru că acel apel telefonic zilnic este o distanțare de la realitate. Am început să plâng când Eliana a recunoscut că nu are nicio relație cu Christofer, că de fapt lucrează pentru el în casă și că toți banii trimiși de Victor sunt de fapt plata ei pentru american pentru a duce minciuna mai departe, pentru a o face să pară realitate. Termină de spus, plânge și își pune căștile, ascultă Ode to my family. Am plâns când mama a recunoscut că e o minciună faptul că are o relație / apropiere față de Isidor. Tot ce a creat Radu pentru a-i completa povestea este de fapt o minciună, doar pentru a o ușura pe fată, ca să o facă să creadă că mamei ei îi este bine acasă. Sfâșietor. Finalul primului story este sfâșietor. Mama, distrusă, cu lacrimi în ochi, privind la eșecul pe care l-a creat și l-a încurajat, dezamăgită de propriile-i acțiuni, distrusă de singurătate și de acei câțiva oameni distanță de copii. Pe fundal începe să cânte Petals. O melodie pe care eu personal am ascultat-o cu strângere de inimă de 30 de ori. Fără nicio exagerare. Sufletul meu își amintește de spectacol prin această melodie.
Final de story 1. Pauză. Ies din teatru pentru că am nevoie de aer. Am nevoie de o revigorare. Stau sprijinit de un zid și mă gândesc cu greu la ceea ce am văzut. M-a atins într-un mod pe care nu l-am așteptat. Am nevoie să uit de tensiunea minciunii, de lacrimile actorilor care mi-au invadat ochii.
STORY 2
O relație familială toxică. Dar de această dată, distanța este opusă. Tatăl lui Jimmy este la clinică de dezalcoolizare. Mama lui Jimmy plecată în străinătate. Jimmy, doar un copil.
Plecarea părinților în străinătate este doar o fațadă a speranței că va fi bine. Părinții mei au fost plecați, eu m-am născut în acea țară. Simt în mine acea distanță față de casă. Dar în același timp simt că eu nu aparțin acestui loc. Că aparțin acelei lumi. Nu ne este bine, ca țară. Avem copii care nu își mai văd părinții pentru că aceștia își doresc binele. Dar cât de mult își doresc binele lor și nu binele propriu? Radu Afrim a vrut să ne răspundă acestei întrebări, așa cum și o face și un film de care îmi amintesc cu drag, Love Is Not an Orange.
Relația dintre tată și mamă este una dezastruoasă. Iar Jimmy este între distanța lor. Însă lui îi pasă de tatăl lui, chiar dacă este un distrus. Cum de altfel o iubește pe mama lui, chiar dacă este plecată, tot pentru el. Mama îl sună zilnic, cum în primul story Eliana pe mama lui. Este îngrijitoare la Frau Klara, o bătrână. Cum sunt, de altfel, majoritatea românilor plecați. O înjosire pentru o viață mai bună!
Băiatul este unul abuzat de tata. Distanța celor trei este un abuz. Orice palmă și înjurătură pe care o primește la centru este o supraaglomerare de abuzuri. Iar Mama s-a săturat de abuzurile ei. De aia a plecat. A vrut să vadă cum este viața și fără acestea, cum să fie ea însăși.
Iar toate astea pe băiat îl omoară. Distanța dintre părinții lui îl omoară. Vrea să își pună capăt zilelor la propriu spânzurându-se în camera tatălui. Pentru că nu mai suportă nimic din jurul lui. Mi s-a strâns stomacul în acea scenă. Era prea real. Subliniez, prea real. Lumina pe el, o muzică tensionantă, cureaua lui, o lustră și un scaun. Ar fi reușit, dacă Tata nu l-ar fi salvat. Îl dă jos și-l bate pentru prostia pe care o făcea. Acolo, iubirea băiatului față de el a trecut peste abuzuri. Plângea. Însă știa că îl urăște, pentru ce i-a făcut lui și pentru ce i-a făcut mamei lui.
Ultimul apel dintre mamă și Jimmy a fost confesiunea mamei. A fost momentul în care mama i-a recunoscut că nu se va mai întoarce, pentru că îi place acolo, pentru că dacă ar muri baba asta și-ar mai lua una, pentru că îi place să trăiască în acea comunitate. Este greu să auzi asta, dar în acel moment Jimmy a înțeles că trebuie să aibă grijă de tată. Așa că îl scoate din centru și... pleacă.
Al doilea story este mai greu de digerat decât primul. Este greu de privit. Este mult mai dureros și mai trist. Tristețea asta se vede constant în ochii actorilor. Se vede și la aplauze. Este un sentiment colectiv.
Pe durata acelor ore am simțit că mă uit într-o gigantică oglindă. Nu eram un spectator la un spectacol de teatru, eram în viața reală. Realitatea spectacolul este greu de îndurat. Durerea tuturor personajelor este reală, nu există clipa de ieșire din personaj. Lacrimile se transmit tuturor spectatorilor. Este unul dintre cele mai reale și mai exacte lucruri pe care le-am văzut în viața mea. A fost o descărcare emoțională. Pentru că da, am plâns, și foarte mult. Am simțit totul și am trăit totul.
Este ceea ce aveam nevoie. Și îți mulțumesc, Radu, pentru că ai creat așa ceva. Și pentru că îmi va rămâne cicatrice în suflet și în amintiri.
Așa cum zice regizorul într-un interviu recent pentru Matca literară: "Se pare că asta îmi iese: să-i fac pe oameni să râdă și să plângă aproape în același timp." (lui Radu îi este rezervat un spațiu consistent în nr. 7 al revistei, lansat pe 18 decembrie 2024. Merită citit.)
Au jucat într-un mod excepțional și emoționant: Marius Manole, Flavia Giurgiu, Ștefan Iancu, Mirela Oprișor, Natalia Călin, Marius Bodochi.
Cu toții suntem, din păcate, la câțiva oameni distanță de noi înșine.
(foto: Florin Ghioca)