Centru și margini (I) - Festivalul de Film de la Berlin, 2024

N-ar fi totuși de ignorat întrebarea: ce relație de tensiune există între un festival de film și orașul în care se desfășoară el? Cu condiția ca întrebarea asta să fie de ordin dialectic și să vizeze felul în care topografia unui oraș se reflectă în structurile unui festival și, în sens invers, cum festivalul internalizează în ceea ce propune, specificitatea orașului care-l găzduiește. Dialectica asta e cea mai importantă determinantă a Berlinalei - în două sensuri.

Precum Berlinul, festivalul e de o întindere remarcabilă. Berlinala și Berlinul au multe centre și mai multe margini. Sau altfel: deopotrivă la Berlinală și în Berlin, marginea e și ea centru. O cartografie a Berlinalei ar reuși să surprindă congruența dintre oraș și festival: în aceeași măsură ca administrația orașului, Berlinala se desfășoară decentralizat și fiecare secțiune funcționează cvasi-autonom. Poate că centrul îl constituie sala Palatului din Potsdamer Platz, unde au loc premierele filmelor din Competiție. Dar fiecare privire la margine e, ca în Berlin, o re-poziționare în(tr-un alt) centru: Fiecare secțiune e, pentru porțiunea de cinema de care se îngrijește, totodată un reper, o bornă relevantă, o pistă de lansare sau un moment de sinteză și de deschidere.

Că între Berlin și Berlinală există o dialectică mai subtilă decât relația asta topografică, s-a resimțit din plin în 2024. Berlin se schimbă frenetic și inegal. Privit în același timp cumva dinăuntru și dinafară, orașul ăsta re-deschis acum nu multă vreme, simte că are de recuperat. Se înalță și aici acele structuri hidoase din sticlă, arhitectonică emblematică a marii piețe informatice, înfloresc start-up-urile și corporațiile - în Berlin se-ncearcă asumarea re-sincronizării cu marile centre economice și geo-politice mondiale. Așa că ediția 2024 - ultima coordonată de tandemul directorial Carlo Chatrian - Mariette Rissenbeek - e un prilej bun să ne întrebăm, pe lângă ce-i cu imaginile noastre (ceea ar trebui să rămână decisiv), ce-i cu lumea în care există și circulă ele.

Nu e întâmplător, în sensul ăsta, că un film cel mult modest ca Dahomey de Mati Diop, despre restituirea de către Franța a unor obiecte de cult din Regatul Benin, furate de gărzile colonizatoare, e premiat totuși cu Ursul de Aur. În Berlin s-a deschis, după eforturi financiare covârșitoare, pe locul unde înainte de momentul intrării în lumea liberă era palatul culturii rdgist, muzeul de artă Humboldt Forum, garant al de-provincializării orașului și bornă a intrării pe piața globală. Forum-ul e prins din 2021 încoace în niște dezbateri aprinse cu privire la obiectele benineze pe care le are în colecție și care sunt expuse voyeur-ului. Se lucrează împreună cu statul nigerian la prezentarea lor și se poartă negocieri continuu. Deci Berlinala trebuia să dea și ea un gest demonstrativ cu privire la timpul în care are de intrat orașul: Berlin participă și el la cele mai relevante discuții și dezbateri globale, printre ele restituirea bunurilor însușite prin ilegalitate și problematizarea trecutului colonial.

Dar se știe și se vede în timpul festivalului că Berlin mai are și o altă imagine de apărat, în afară de cea a metropolei revenite în forță pe scena internațională. Berlin e totuși insula culturii alternative în această Germanie a gestului mic-burghez și a apanajului industrial. E, totodată, Standort-ul cinefilei radicale cu legături către mișcarea studențească și centrul academic al lui Harun Farocki, care, la Academia de Film și Televiziune din Berlin, a format niște minți extraordinare. Iar treaba asta, că Berlin va fi mereu mai mult decât blocurile noi din sticlă (rămâne de văzut dacă noua conducere artistică va intui asta), s-a văzut și se vede cel mai bine în cadrul secțiunii Forum. Filme cu structuri și din materiale mai puțin convenționale, cu proiecții puține și înainte de toate la Institutul de Film și Artă Video Arsenal, din care face parte și What Did You Dream Last Night, Parajanov?, debutul în lungmetraj al lui Faraz Fesharaki.

N-am menționat anterior școala de film din Berlin la întâmplare. Filmul lui Fesharaki - el însuși absolvent al acestei instituții - e produs de Academie și adună material înregistrat pe parcursul anilor de școală. Fesharaki a fost directorul de imagine al colegului său Alexandre Koberidse, iar cei doi au dat împreună în 2021 magistralul What Do We See When We Look at the Sky?. Generația asta de cineaști veniți dinspre Răsărit și pregătiți în Occident e cât se poate de interesantă - căci se actualizează în imaginile lor o utopie firavă și în ambiția ei aproape naivă: să anuleze depărtarea și să aducă oamenii dragi mai aproape, apoi să dea amprenta unei raze de lumină caldă dintr-un trecut tulburat și un prezent complicat. E un gest, în ingenuitatea sa, cât se poate de poetic.

Totuși, dacă în What Do We See When We Look at the Sky?, Fesharaki plimba camera senin pe străzile prăfuite din Tbilisi, suav pe urmele îndrăgostiților din film și sprințar în urma driblingurilor pline de fantezie a unor tineri fotbaliști, în What Did You Dream Last Night, Parajanov?, el ia mâna cu totul de pe cameră și lasă lucrurile în voia aparatului. What Did You Dream Last Night, Parajanov? e un film montat din înregistrările apelurilor video dintre Fesharaki, aflat în timpul studiului său la Berlin, părinții săi din Iran și un bun prieten muzician, Rahi Sinaki, care studia compoziție muzicală în Austria, cât Fesharaki se afla în Berlin. E un pariu pus pe imagine aici și, totodată, pe felul în care își determină ea subiectul. Faptul că Fesharaki intervine cel mult ca interlocutor cu întrebări, comentarii sau încurajări lasă loc unor treceri pasagere de la dialog la monolog, de la discuție la digresiune.

Așa se face că imaginea stocată de computer e traversată (fără intervenția montajului) de mai multe temporalități, care cad una într-alta. Pentru că nu există un operator care să hotărască ce se arată, imaginea e ca un paravan opac în fața căruia personajele lui Fesharaki hotărăsc individual când vor trece de la a cere informații din prezent despre fiul lor Faraz sau prietenul numit în glumă, dar cu admirație Parajanov, la mărturii din trecut despre Revoluția Iraniană și activismul politic al mamei sau, din nou din prezent, despre monotonia vieții din Occident și nevoia de a se întoarce acasă, în Iran, asupra căreia se întoarce în fiecare apel muzicianul Sinaki. Dacă se poate naște din momentele astea de mărturisire o dramaturgie, o sintaxă involuntară a gestului mic, diferită de precizia la care ar fi obligat operatorul Fesharaki, e experimentul la care visează What Did You Dream Last Night, Parajanov?.

S-au întâmplat în trecutul iranian și se întâmplă în prezentul occidental foarte multe. Au loc deplasări, rememorări, dorul și distanța se acutizează, timpul trece și părinții lui Fesharaki îmbătrânesc. Vilém Flusser are dreptate: Fotografia e un mijloc de a opri fluviul ăsta temporal și de a purta în etern (transformând istoria în particule informatice) ceea ce va trece. Numai că, așa cum zice Flusser, la un moment dat, imaginea s-ar putea să o ia înainte istoriei. Așa și imaginea între Fesharaki și mama sa, pentru care nu reușește să-și articuleze dragostea și admirația în timpul convorbirilor digitale. Poate că înregistrarea poate să păstreze și să arate, dar ea poate mai greu să pună în ordine. Iar Fesharaki se întoarce atunci către scris: O imagine către sfârșitul filmului e reprezentativă pentru o viață obligată să trăiască din imagine, care mănâncă timpul. Fesharaki își filmează mâna care se plimbă elegant pe o hârtie cât încearcă să pună în scris câteva gânduri pentru mama sa. Scrisoarea asta ar trebui să fie o ieșire din timp.

What Did You Dream Last Night, Parajanov? e, prin urmare și pe bună dreptate, o digresiune implicită remarcabilă despre imagine. Totuși, opțiunea de a debuta ca autor cu un astfel de film e puțin bizară. Pare că Fesharaki e aici la loc sigur și că personajele i-au dat involuntar atât de mult, că nu poate risca un fail. În încercarea de a se depăși ca tehnician, Fesharaki se așază doar la loc sigur în spatele tehnologiei de înregistrare, fără să-i impună o viziune - ceea ce, în ultimă consecință, i-ar fi confirmat trecerea de la operator la autor.