Probabil la fel de necontestat a fost cândva și dreptul capitalelor imperiale, precum Paris sau Londra, de a aduna, în muzeele lor, adevărate peșteri ale lui Ali Baba, exponate care ilustrau cultura unor popoare îndepărtate, atât în spațiu, cât și în timp. Justificarea lor era că fac aceasta spre delectarea și cultivarea propriilor locuitori, ca și spre cunoașterea omului în toate ipostazele sale.
Însă, între timp, mentalitățile s-au schimbat. Astfel de artefacte culturale, deși încă aparțin din punct de vedere juridic acestor centre culturale, sunt reclamate de țările lor de origine. În argumentația fostelor colonii, actualmente state independente, ar fi încă un exemplu în care justiția nu este dreaptă.
În tot acest context post-colonial, Mati Diop realizează un documentar despre returnarea unor artefacte culturale de la Luvru către țările africane de unde acestea au fost luate în urmă cu un secol.
Dahomey începe cu câteva jucării în forma Turnului Eiffel, luminoase și kitsch, anunțându-ne că suntem în capitala Franței. Ni se confirmă această informație de localizare cu câteva cadre de bateaux mouches care alunecă în tăcere și indiferente pe apele întunecate ale Senei. Apoi, coborâm în străfundurile Luvrului pentru ca, melancolică, puțin resentimentară, vocea efigiei unui rege african să ne povestească cum a ajuns acolo, că are de gând să se întoarcă pe meleagurile natale. Totul într-o limbă nativă, aproape de neînțeles în contextul european.
La prima vedere, ar putea să fie o predică despre colonialism și alienarea adusă acelor popoare. Însă, la o privire mai atentă, filmul este mult mai complex decât atât. Construiește cu atenție la detalii, adesea cu o ironie amară, o meditație vizuală și sonoră despre politică, despre putere în toate formele și etapele sale.
Artefactele transportate sunt ele însele, în primul și în primul rând, expresii ale puterii unor regi africani din secol. Adesea violenți, aceștia erau figuri războinice, care utilizau efigii precum o figură antropomorfă cu cap de rechin, pentru a-și proiecta religios puterea devastatoare asupra supușilor și, mai ales, asupra populațiilor pe care le cucereau și le târau în sclavie. Într-un moment al inventarului, un curator al muzeului de destinație descrie explicit figurile unei statuete compuse, care reprezintă învinșii unui rege din secolul XIX, transformați în sclavi. Trebuie spus aici, căci filmul trece repede peste acest punct, că regatul Dahomey a înflorit în secolele XVIII-XIX tocmai datorită comerțului cu sclavi, fiind un furnizor important pentru europeni și a decăzut ulterior în momentul în care Marea Britanie, primul imperiu aboliționist, a început să pună presiuni pentru încetarea acestei practici.
Mai târziu, expresia puterii regale autohtone au devenit obiecte ale puterii coloniale, trofee luate drept pradă, apropriate și duse în propriul bârlog al cuceritorului pentru a se mândri cu ele.
Mai rău, atunci când ele se întorc, poposesc pentru puțin timp în palatul prezidențial din Benin. Spațiile goale și impozante ale acestuia, tăcute în majestatea lor nocturnă, anunță tot proiectarea unei puteri, de data aceasta autohtonă, care se mândrește cu aducerea artefactelor culturale, pe care le ține captive și le exploatează în favoarea propriei sale construcții imagologice. Imaginile de la ceremonia inaugurală etalează o serie de notabilități îmbrăcate fastuos, care călătoresc în mașini de teren luxoase, ce contrastează clar cu starea de sărăcie puternică a populației largi.
O parte dintre toate aceste simboluri și lupte pentru putere simbolică sunt surprinse într-o dezbatere organizată pe tema retrocedării artefactelor la universitatea locală. Tinerii dezbat câștigul de imagine pe care atât președintele Talon al Beninului (ca cel care a solicitat și a primit obiectele culturale), cât și președintele Macron al Franței (care a acceptat să le dea, indicând astfel nu doar o depășire a discursului colonial francez îmbrăcată sub un act de bunăvoință simbolică, în momentul în care poziția Franței este din ce în ce mai șubredă în Africa). La fel, ei discută și despre intenția originală a acestor obiecte, care era una religioasă, subsumată religiei voodoo, încă practicată de o parte importantă de populație și care, pe cale de consecință, care încă mai proiectează frică asupra oamenilor.
Iarăși, la nivel lingvistic, chiar dacă vocea artefactelor capătă formă în principala limbă vorbită în Benin, fon, aceasta se opune direct francezei în care discută studenții, franceză ce se afirmă în continuare ca limbă de cultură și de educație.
Probabil că pentru o înțelegere mai echilibrată a istoriei, pentru o punere în perspectivă a discursurilor contradictorii ce se luptă aici, am fi putut afla și ceea ce au avut de zis autoritățile coloniale atunci când au achiziționat aceste artefacte. Elanul caracteristic culturii europene de după Iluminism a fost caracterizat și de o deschidere către alte civilizații. Mai mult, expunerea către milioanele de vizitatori ai marilor muzee europene reprezintă o valorificare care nu poate fi trecută simplist cu vederea.
În concluzie, meritul acestui documentar este că ne aduce în față, în mod inteligent, adesea ironic, întotdeauna auto-reflexiv, expresiile subtile ale puterii, fie ea în etapa pre-colonială, coloniale sau post-colonială.