Dahomey a fost un vechi regat african, astăzi încorporat în statul Benin. Sub flagelul colonialist francez și sub pretextul afluxului de civilizație europeană (aceea care ia cu superioritate autoproclamată tot ce își dorește), statul african a fost supus cu brutalitate, stăpânit cu aroganță și jefuit metodic de cuceritorii europeni. Nenumărate statui și artefacte de cultură materială africană au fost acaparate de trupele de ocupație și trimise la Paris, la sfârșitul secolului al XIX-lea, îmbogățind o metropolă străină de simbolistica lor religioasă, dar orgolioasă cu posesiunile ei exotice și cu toate însemnele acesteia. Cu susținerea președintelui Macron, 26 obiecte artistice din 7.000 s-au reîntors în patria de origine, în anul 2020, ceea ce este departe de a se numi o "restitutio in integrum". Smulse din siturile lor sacre, unde erau afectate ceremonialului religios, piesele de artă nu s-au întors acolo de unde au plecat, ci au poposit într-un muzeu al statului african, menit a le recepta și a le expune publicului autohton, în scop de informare istorică și contemplare estetică, nu pentru cultul religios voodoo. Repatrierea devine prilej de chestionare publică a identității africane, pe veci schimbată de cucerirea colonială și de încorporarea popoarelor africane în imperiul colonialist francez. La primirea obiectelor de drept cuvenite, publicul african se confruntă mai degrabă cu presiunea revendicării, decât cu triumful moral și cu satisfacția gestului recuperator. În dezbateri publice ample, purtate după toate regulile bunei cuviințe franceze, titularii de drept ai pieselor recăpătate observă că acestea se întorc în muzee, adică tot în instituții culturale europene, iar nu în siturile lor sacre, de origine, între timp dispărute. Primitorii conștientizează paradoxul faptului că, deși africani, își vorbesc între ei în franceză, iar nu într-una dintre limbile indigene. Până și însușirea propriei culturi autohtone se face, în Benin, în limba foștilor cuceritori. Redobândirea culturală a patrimoniului s-a produs, chiar dacă pe scară limitată, dar numai în plan material. Reconectarea artefactelor la funcția lor mistică, destinată cultului voodoo, nu mai este posibilă, sculpturile devenind simple exponate de muzeu, chiar dacă amenajat într-un palat.
Pe fundalul reclamelor stradale de mari dimensiuni, cu limbaj vizual similar bannerelor promoționale occidentale, înfățișând frumuseți africane, se naște dubiul asupra a ceea ce ar fi trebuit să se resimtă ca o clară victorie, dar, în schimb, ratează triumful. Avertismentul cere să ai grijă ce îți dorești, pentru că s-ar putea să se îndeplinească. Izbânda politică și morală este certă, dar recâștigarea funcției originare a idolilor repatriați este cu totul incertă, fapt ce atrage conflicte interioare inexistente anterior, care se suprapun traumelor preexistente. Lupta cu ceilalți pare mai ușoară decât cea interioară. O mulțime de filtre culturale și religioase se interpun între ceea ce a existat înainte de cucerire și ceea ce se manifestă, în prezent, în Benin. Deruta se produce pe toate planurile - pe cel spiritual, mai ales. Dincolo de înregimentarea religioasă, primită pe filieră europeană, precum și dincolo de canonul bisericesc occidental, populația autohtonă rămâne practicantă a ritualurilor voodoo. Biserica se suprapune doar instituțional peste crezurile ancestrale, formal repudiate ca erezii, în realitate practicate de toată populația. Adorația voodoo și-a inventat, între timp, noi idoli materiali, păstrând o amintire pioasă acelora dispăruți. Așa se face că reîntoarcerea celor anteriori nu a mai avut conotația revenirii lor ca obiecte de cult, ci ca exponate. Prezența artefactelor, fie și cu un primordial rol spiritual epuizat, are darul de a pune în lumină inclusiv neajunsurile economice ale statului african independent, ai cărui cetățeni primesc rareori trei mese pe zi, fiind cu atât mai puțin probabil ca ei să aibă fondurile necesare vizitelor la muzeu, din curiozitate față de obiectele restituite. Cât despre tinerele generații, ele par a fi fost mai trainic educate în mod aspirațional, cu gândul la piesele jefuite, decât la prezența lor fizică, strict materială și acum lipsită de rost mistic. Paradoxal, restituirea riscă să desacralizeze artefactele, ducând la pierderea proiecției inițiale, ideale, asupra lor, anterior cultivată de înaintașii care își educau copiii în spiritul simbolisticii lor, ca și a tragismului deposedării. Spre deosebire de părinții de odinioară, cei de azi vor fi educatori cu atât mai neputincioși, cu cât, în plan material, își câștigă cu greu existența. Limitarea materială a educatorilor face ca tâlcul poveștii educative să se risipească.
Dezbaterea continuă pe această linie, a faptului că obiectele s-au întors fără aură, ca simplu decor. În timp ce unii cetățeni ai Beninului se resemnează, deplângând definitiva pierdere a încrederii de sine, odată cu colonizarea, prin violarea identității culturale, alți cetățeni cheamă la revoltă generală toate statelor africane jefuite, până la restituirea integrală a ultimului obiect deportat fără drept. Doar câțiva se îndoiesc de sensul unei asemenea mișcări de rezistență, observând că restituirea nu mai servește decât la reînnoirea unor vechi traume. Ca peste tot, unii oameni înclină spre trecut, alții spre viitor și modernitate, cu tot ce implică aceasta din urmă: preluarea suferinței transgeneraționale și a bagajului greu al trecutului. Aceștia din urmă nu văd soluția în acțiuni revanșarde, ci în progresul obținut după regulile colonizatorilor.
Povestea filmului este spusă din perspectiva statuii și a călătoriei sale în timp și în spațiu, "de la un imperiu la altul". Vocea voodoo a idolului face abstracție de peisajul uman, schimbător precum valurile Atlanticului. Spiritul celui care locuiește statuia aspiră către alte dimensiuni și profunzimi.
Relevant este faptul că unul dintre obiectele restituite - un tron regal - este decorat cu figuri de sclavi, în acord cu epoca în care sclavia era o practică a regatului Dahomey, aceea pe care beninezii ar fi abolit-o, între timp, în conflicte probabil sângeroase. O aservire a existat și în absența cuceritorilor, la fel cum dincolo de povara sclaviei urmează povara de sine.
Plecarea din Paris a lăzilor cu prețioasa încărcătură se face cu barca. În așteptarea transportului, celebrele bateaux mouches își plimbă turiștii. În tot acest timp, pe cheiurile Senei pâlpâie turnuri Eiffel în miniatură, vândute de emigranți africani ca obiecte turistice.
Timpul a trecut. Pentru spiritul voodoo, încapsulat în statuia regelui Ghezo, timpul este o coordonată inexistentă.