Japonez, Joker, Elfi...
La început eram mefient din cauza spațiului în care urma să se joace spectacolul A douăsprezecea noapte, într-o reprezentație-bonus, pentru spectatorii care nu reușiseră să-l vadă. A fost prima oară când am văzut un spectacol în sala unui hotel - și premiera aceasta m-a îngrijorat cumva, până în momentul în care am realizat că sala de la Hotelul Ramada are o acustică bună, net superioară unor săli de teatru așa-zicând titrate. Mai mult, luxul hotelului craiovean părea un preludiu la luxul creat prin scenografie și costume în jurul lui Orsino, Ducele Iliriei, care deschide piesa lui Shakespeare și spectacolul lui Andrei Șerban. În Iliria în care ajunge Viola, după naufragiul în care crede că și-a pierdut fratele, pe Sebastian, Carmencita Brojboiu a pus culori intense, perdele de paiete strălucitoare, intensificate de lumini calde și de costume și machiaje extravagante. Andrei Șerban a dat frâu liber din primul minut al spectacolului unei viziuni flamboaiant-eliberatoare, foarte în spiritul comediei romantice shakespeariene, și cu unele adaosuri personale pe direcția unor trimiteri și referințe ultra-moderne, în stream-ul culturii pop, iar nu în mainstream-ul culturii înalte. Unele asemenea adaosuri, distorsiuni și îngroșări au fost, e drept, "pe muchie" (de exemplu, părintele Topaz întrupat în farsa groaznică făcută lui Malvolio devine la Andrei Șerban un japonez). Altele însă au fost literalmente frumoase, precum asimilarea vizuală între cei doi frați gemeni și elfii din Stăpânul inelelor.
Părul blond, tenul de o albeață orbitoare, delicatețea fizică a Cristianei Luca, care a jucat-o memorabil pe Viola, au fost niște constituenți cu care Andrei Șerban a lucrat, prin șlefuire, până la a da formă și lumină personajului feminin shakespearian. Viola a devenit astfel un elf androgin, femeie deghizată în bărbat ca la Shakespeare, personaj nobil vorbind cum i-e rangul, tânăr fără barbă vrăjind bărbați și femei prin propria fragilitate, personaj feminin jucând de nevoie unul masculin (teatru în teatru) și având oroare de a se lupta în duel, efeb excitându-i pe mai toți și iubind în taină pe unul singur... Pe scurt, Viola lui Andrei Șerban interpretată de Cristiana Luca a fost Viola lui Shakespeare din minunata comedie romantică - și laudă mai mare nici că pot aduce...
Iubirea, la masculin și la feminin
Recitind A douăsprezecea noapte (celor ce nu au acces la spectacol și la traducerea realizată pentru acesta de Andrei Șerban și Daniela Dima, le recomand traducerea nouă și remarcabilă a lui George Volceanov în colaborare cu Violeta Popa, în noua ediție Shakespeare de la Editura Tracus Arte), vom remarca importanța axială a acestui personaj în economia, în dinamica, în compoziția și în structura piesei shakespeariene. Într-un spațiu al identității fluide de gen (explorată aproape cu aviditate de Andrei Șerban) și într-o "dezordine amoroasă" în care mai toți, la final, își schimbă iubitul / iubita fără complicații, Viola este personajul consecvent, cu o pasiune fixată și "stabilizată" încă din actul I. Ea îl iubește pe Duce cu un devotament de care acesta, dacă n-ar fi orb și surd ca mulți bărbați, și-ar da seama imediat. Într-un dialog deopotrivă profund și scânteietor, Ducele îi spune Violei deghizată în Cesario: "Nu-i inimă de femeie să îndure / Atâta chin cât un bărbat / Femeile au inima prea mică / Iar iubirea le trece ca pofta de mâncare după ospăț. / Dar eu sunt mai flămând decât e marea / Ce-nghite tot / Și mistui tot ca ea. / Nu compara / Iubirea unei fete pentru mine / Cu ce simt eu pentru Olivia." (traducere: Andrei Șerban și Daniela Dima).
Foarte frumoasă tiradă, cum recunoaște Viola, deghizată în bărbat și vorbind cu know-how-ul unei femei despre dragostea masculină: "Știu de câtă dragoste e-n stare o femeie / Poate să iubească statornic și din inimă, ca noi. (...) / Bărbații, noi, vorbim mult / Promitem mult, jurăm, / Dar mult mai mult le cerem (femeilor - nota mea) decât le dăm." (traducere: Andrei Șerban și Daniela Dima). Viola are dreptate: Ducele este "bun de gură" când compară foamea iubirii lui pentru Contesa Olivia cu marea; numai că, să vezi întâmplare, în finalul piesei Ducele uită de iubirea lui mistuitoare pentru Contesă și face pereche amoroasă cu Viola însăși, revelată ca femeie. Personajul masculin proclamă "superioritatea" iubirii masculine asupra celei feminine. În schimb, Shakespeare demonstrează contrariul: iubirea feminină este nec plus ultra. Andrei Șerban a făcut ca prin elful lui androgin să lumineze, ca un far în noaptea cea mai întunecoasă a vieții, însăși Iubirea Feminină.
Teatru comic ambulant și Shakespeare 2024
La atâta romantism, regizorul a căutat și a găsit, desigur, un contrapunct de un comic nebun, în tabloul piesei shakespeariene care era oricum plină de umor, dar cu o partitură specială încredințată unuia dintre personaje. În piesă, Sir Andrew Aguecheek era un personaj savuros, dar nu la nivelul la care îl duce Andrei Șerban prin rolul jucat de Cătălin Bucur - a doua revelație actoricească pentru mine în acest spectacol în care prima a fost Cristiana Luca. Atât de bun și nebun, comic și grotesc, ridicol și spumos este Cătălin Bucur în viziunea artistică a lui Andrei Șerban, încât rolul său le umbrește pe celelalte.
Malvolio jucat de Emilian Oprea, Sir Toby Belch jucat de Liviu Manolache, chiar și bufonul Feste jucat de Ștefan Mihai - toate, roluri excelent făcute - sunt "ecranați" de Sir Andrew Aguecheek interpretat de Cătălin Bucur, cu un caleidoscop extraordinar de schime, grimase, gestică, discurs, mișcări, umblet, priviri. Parcă întreg Teatrul comic a devenit ambulant și, având cele mai excentrice costumații, ne-a încântat cu fiecare apariție a acestui actor în scenă. Comedie romantică, într-adevăr: Cristiana Luca - Viola a întrupat romantismul, iar Cătălin Bucur - Sir Andrew Aguecheek a ilustrat comedia.
La final, Andrei Șerban a împins piesa lui Shakespeare înspre un episod de Woodstock 1969 combinat cu LGBT Pride 2024, cuplurile sărutându-se cu foc pe scenă în diverse combinații, jucându-se în continuare cu confuzia Viola - Sebastian. Revoluția sexuală, revoluția identității, eliberarea de un pattern care nu-ți aparține, explorarea alterității, libertatea de a fi ce vrei să fii și ce simți că ești: totul a fost scos de marele regizor, cu Artă, din magica Ilirie a lui Shakespeare, eternul nostru contemporan.
(foto: Andrei Gîndac)