Se crede despre critici că sunt niște oameni răi, negri la suflet, abia așteptând să măcelărească firavele producte artistice, bucurându-se cu sadism când descoperă hibe, căutând noduri în papură și profitând de "puterea" lor simbolică pentru a face rău altora. În realitate, criticii dramatici, ca și celebrul Anton Ego din Ratatouille (cu vocea lui Peter O'Toole), spaima restaurantelor din Franța, exultă nu la întâlnirile cu rebutul, cu eșecul, cu mediocritatea, ci la acelea - mult mai rare, firește - cu spectacolele de referință, care vor face dată în istoria montărilor unui autor. Or, după ce văzusem un asemenea spectacol marca Andrei Șerban, cum avea să mi se pară cel al lui Alexandru Mâzgăreanu? Comparația era inevitabilă, referentul era "cald" încă, de nu chiar "fierbinte", cum urma să fie spectacolul Teatrului Nottara de pe scena Teatrului Colibri din Craiova?
După câteva minute...
... emoțiile criticului "rău" s-au risipit. Spectacolele jucate clasic, fie ele comedii sau drame, nu au tipul de insolitare al celor moderne, moderniste, postmoderne, post-postmoderniste, menținându-se în proximitatea și în "gravitația" unui Text pe care regizorul îl respectă în litera lui. Și pe care, respectându-l astfel, se și pliază. Desigur, pentru a putea grafia textul sau opera cu majusculă este nevoie ca dintr-un vast repertoriu, shakespearian ori nu, regizorul să aleagă o piesă fundamentală. A monta clasic un Hamlet, o Livadă de vișini, o Scrisoare pierdută limitează inventivitatea novatoare, componenta experimentală, insolitul unei viziuni regizorale care nu se suprapune cu cea auctorială; dar oferă spectatorului un anumit "confort" receptiv.
Proiectat de la bun început în litera shakespeariană din A douăsprezecea noapte și în montarea clasic-realistă, cu câteva insert-uri modernizatoare, a regizorului nostru, știam că nu va fi un spectacol care să spargă prin dinamica lui artistică bolta Teatrului Colibri - dar nici unul care să mă facă să-mi regret condiția de spectator. Și fiindcă în viață criticii mai au și noroc, a fost chiar un spectacol excelent, nu atât de original și flamboaiant precum cel al lui Andrei Șerban, dar foarte bine articulat, pus în scenă și jucat, efectiv, de actrițe și actori.
Realismul montării lui Alexandru Mâzgăreanu a încadrat bine atmosfera piesei shakespeariene, care este (o spun pentru cei care n-au citit-o încă) o "nebunie", o comedie romantică excepțională cu atâtea deghizări, schimbări de rol, twists, încât spectatorul "inocent" va fi literalmente zăpăcit de caruselul metamorfozelor. Regizorul român a adus acest magic roller coaster realizat de marele Will în epoca elisabetană mai aproape de sistemul de referință și cunoaștere al publicului autohton, care știe mai puține despre teatrul elisabetan, și mai puține încă despre Iliria imaginată de Shakespeare ca spațiu și decor pentru comedia lui; dar știe ceva mai multe despre concertul de la Woodstock și va fi aflat despre atmosfera halucinogenă (la figurat dar și la propriu), de acolo. Iliria semi-fantastică, ficțională, magică din piesa lui Shakespeare a fost "transplantată" în universul epocii flower power, actorii oricum obligați la travestiuri și deghizări îmbrăcând și haine ușoare și înflorate de hippioți. Dacă trupa Teatrului Nottara ar juca acest spectacol și la Vama Veche, în intersecția aceea mereu aglomerată unde e o coadă la clătite și alta la rochii, șalvari, brizbrizuri de vamaioți, ne va fi greu să-i mai distingem pe actori de spectatori.
Clasicul Shakespeare este oricum un autor friendly, cu texte ce se pretează la asemenea translări temporale, tocmai fiindcă genialitatea lui e atemporală, transgresează epocile și se ancorează ușor oriunde. Regizorul l-a adus tale quale în epoca noastră, fără să se "atingă" de text, schimbând numai contextul, ceea ce oricum se întâmplă în istoria teatrului și a literaturii. Noi suntem alți cititori și alți spectatori ai lui Shakespeare decât cei din epoca lui și din epocile următoare: sunt sute de ani între contextul nostru și contextul lui, iar ceea ce leagă toate aceste epoci și contexte istorice, sociale, culturale diferite este chiar Textul, cu majusculă. În atmosfera de Woodstock (sau de Vama Veche pe-nserat când încep raziile jandarmilor), A douăsprezecea noapte a sunat minunat: puternic, proaspăt, clasic și modern totodată, old but gold. Decorul, costumele, muzica, coregrafia, lighting-design-ul - toate s-au "pliat" pe această translare, prin care euforia iubirilor nebunești din piesa shakesperiană și euforia eliberării simțurilor din epoca flower power au cuplat.
Pe acest fond, regizorul a avut prudența de a nu împinge lucrurile prea aproape de noi; și de a nu-l actualiza pe Shakespeare cu tot dinadinsul. Cum spuneam, textul clasic a fost păstrat, în traducerea devenită și ea, la noi, clasică a lui Mihnea Gheorghiu; și mie această fidelitate față de o capodoperă literară îmi place, evident, fiind critic literar și având un cult pentru arta cuvântului scris. Tirade și dialoguri scânteietoare, vechi de sute de ani, ținute de actori și actrițe cu deghizament ori nu: iată și o probă de artă actoricească, declamatorie, interpretativă, fiindcă oamenii de azi nu mai vorbesc ca strămoșii lor, limba însăși schimbându-se, înnoindu-se, evoluând (scepticii zic că involuează).
Și ajungem din nou la măreția lui Shakespeare, fiindcă deși toate se schimbă, printre ele și limba, Textul lui rămâne valid și după 400 de ani. Spectacolul Teatrului Nottara a fost ca un vin nobil, vechi, pour les connaisseurs, degustat în pahare de cristal, cu tot dichisul, de o trupă ea însăși euforizată de întâlnirea cu marele Will. Mi-ar fi plăcut să fiu o musculiță ca să asist la indicația regizorală cea mai prețioasă dată probabil actorilor: acesta e Textul, aici e partea ta din Text, unora le place clasic, și mie, bucură-te că joci așa ceva, enjoy, bye!
Și cel puțin trei dintre actori au avut niște roluri memorabile în acest spectacol, emulând cu colegii lor din spectacolul lui Andrei Șerban și ținând, cum se zice, pe umeri întreaga reprezentație. Cerasela Iosifescu interpretând-o pe Olivia, Alexandru Jitea în rolul lui Malvolio și Tudor Cucu Dumitrescu jucându-l pe Feste au fost la înălțime, intrând perfect în pielea personajelor, întruchipându-le pe scenă cu lumea lor lăuntrică și cu proiecția exterioară prin verbalizare, mimică, gestică, fizionomie, expresie corporală, atitudine, "joc" în joc (fiindcă noi toți jucăm și un pic de teatru în viața reală, fiind ființe sociale).
După ce vedem un asemenea spectacol (să nu-l ratați), ne vine să recitim piesa lui Shakespeare, iar după relectură ne vine să vedem un alt spectacol, al treilea, cu A douăsprezecea noapte, și așa mai departe, ș.a.m.d., în atracția gravitațională a "planetei" Shakespeare, cea mai mare din sistemul nostru.
(Foto: Andrei Gîndac)