Dinamica unei familii (Ceva foarte personal) - O casă deschisă

Povestea spectacolului O casă deschisă a început după ce o ușă a fost închisă, dacă mi se permite acest joc absolut grosolan de cuvinte. Am câștigat în 2021 a patra ediție a concursului de proiecte Tineri regizori - Texte contemporane organizat de către Teatrul Odeon cu textul Mama de Florian Zeller^[i], însă un alt teatru din București obținuse deja cu puțin timp în urmă drepturile exclusive pe București, fără ca eu sau Teatrul Odeon să avem cunoștință de această situație. Din fericire pentru mine Odeonul a decis să mă lase să propun un alt text, care a fost O casă deschisă de Will Eno, un cunoscut dramaturg american contemporan.

Sigur că lucrurile nu au fost atât de simple. Nu aveam un alt text pregătit în momentul în care a picat prima variantă. Ceea ce s-a întâmplat cu textul lui Zeller a fost doar una dintre multiplele probleme legate de drepturile de autor pe care le-am tot întâmpinat în ultimii ani. Și din dorința de a mă asigura că acest lucru nu se mai repetă, dar și din nevoia de a-mi satisface o dorință personală acută pe care am tot simțit-o în ultima vreme, am decis să încerc să găsesc un text românesc pe care să-l montez. Am dat sfoară în țară (la propriu) că doresc să citesc texte românești care abordează tema familiei și m-am pus pe citit. Îmi dădusem seama odată cu textul lui Zeller că aceasta este tema care mă interesa cel mai mult și m-am bucurat în sinea mea că aveam măcar acest punct de plecare. Pe lângă distribuție, desigur, de care deja mă îndrăgostisem și doream să o păstrez. Într-un final, fiind și sub presiunea unui deadline, deși am citit câteva texte românești foarte bune, singurul text care mi-a dat încă de la primele replici senzația că am cunoscut deja cândva aceste personaje, că înțeleg problematica lor și că vorbește despre ceea ce mă preocupă pe mine de fapt în dinamica unei familii a fost O casă deschisă de Will Eno. N-am abandonat deloc ideea de a monta texte românești, îmi doresc chiar foarte tare și caut în continuare textul și contextul potrivit.

O familie se întâlnește să serbeze o aniversare, doar că nu au prea multe de sărbătorit. Din scaunul său cu rotile, tatăl respinge cu agresivitate și sarcasm orice încercare de comunicare și apropiere a celorlalți membri ai familiei, fără vreun motiv aparent. Când un agent imobiliar își face apariția, arătând extrem de familiar, urmat de un potențial cumpărător, interesat de casă, având și el un chip familiar, lucrurile devin suprarealiste. Pe măsură ce un membru al familiei pleacă pentru un comision sau o urgență, un nou personaj îi ia locul.


Ce m-a atras din prima la acest text american a fost, repet, senzația puternică pe care am avut-o că îi cunosc pe oamenii aceștia, că au un fel de a vorbi și de a relaționa unul cu celălalt care mi-e foarte familiar, că înțeleg felul în care parcă se învârt într-un cerc vicios care dăunează tuturor și din care nu știu cum să scape, chiar dacă fiecare și-ar dori să o facă, în felul lui. A fost din prima clipă ceva foarte personal pentru mine. Am văzut acest gen de dinamică atât în familia mea apropiată, cât în cea extinsă, în familiile prietenilor mei etc. și cred că surprinde foarte bine ciclul toxic în care traumele trans-generaționale acumulate în ultima sută de ani, aproape fără vreun respiro între ele, afectează și astăzi familiile românești. Bunicii noștri au supraviețuit cel puțin unui Război Mondial, dacă nu chiar două, iar părinții noștri, crescuți de bunicii noștri astfel marcați, au crescut în umbra întunecată a comunismului. Lupta de supraviețuire pe care trebuie să o întreprinzi zi de zi pentru a face față condițiilor de viață insuportabile impuse de război sau dictatură nu lasă loc pentru maturizare emoțională, vindecare sau cunoaștere de sine. Istoric vorbind, generația mea, a celor născuți la începutul anilor '90 este prima care beneficiază de luxul de a se ocupa de aceste aspecte și de a închide cercul traumelor. Îmi doresc în primul rând ca acest spectacol să nască discuții despre efectele devastatoare ale traumelor personale nerezolvate asupra societății, având în vedere că ele afectează deciziile individului atât la nivel personal, de familie, relații, creștere a copiilor etc., cât și la un nivel mai mare, de implicare în societate, în luare a deciziilor care țin de direcția în care o va lua viitorul.


La nivel de ritm, am văzut textul precum valurile mării pe vreme rea, când urcă tensiunea până la cer și pare că îi va înghiți pe toți deodată, că se vor îneca și se vor pierde în această vâltoare, când coboară până aproape de pământ, aruncând fiecare membru al familiei în câte o direcție diferită, fiindu-le imposibil să se mai găsească vreodată unul pe celălalt. Sigur, aceste lucruri sunt valabile în prima parte, în care familia se află în prim plan. În partea a doua furtuna a trecut, mai vedem câte un fulger din când în când, poate chiar niște picături de ploaie, iese soarele lent de după nori, apar chiar și niște bărci care au la bord noi călători care nu au habar despre ceea ce tocmai s-a întâmplat.


Povestea pe care am spus-o de prima lectură a fost următoarea: în prima parte vedem o familie în care fiecare este prea consumat de tumultul său interior ca să poată interacționa empatic și deschis cu ceilalți, unde dinamica a fost dintotdeauna extrem de toxică din cauza lucrurilor nerezolvate pe care fiecare membru al familiei le poartă pe umeri, din cauza traumelor moștenite sau a traumelor din copilărie, cele care i-au format ca adulți, în timp ce în a doua parte avem ocazia să vedem cine ar fi putut fi acești oameni dacă s-ar fi născut fiecare într-un mediu mult mai sănătos și mai sigur, fără abuzator și abuzuri.


Replicile pot părea de multe ori absurde, una se întreabă, alta se răspunde. Aceasta a fost una dintre marile provocări ale repetițiilor, să plasăm în realitate acest univers aparent, însă doar aparent, ireal. Dramaturgul este în mod declarat un mare admirator al lui Beckett și acest lucru se simte de la prima lectură. Totuși, mie nu mi s-a părut niciodată nimic absurd. Am știut că de cele mai multe ori nu vorbește neapărat personajul, ci traumele lui, atât cele personale cât de cele mai multe ori cele trans-generaționale. Că el nu aude ceea ce i se comunică de fapt, ci trece tot ceea ce i se spune prin filtrul temerilor sale personale și răspunsul vine din frica de a nu fi rănit, din paranoia, din spatele unui zid de apărare care funcționează non-stop, atât în momentele când e atacat dar și când nu e cazul. Cu cât m-am gândit mai mult la acest fapt cu atât l-am văzut mai mult în jurul meu în viața de zi cu zi, pe stradă, în magazin, vorbind cu apropiații etc. E o mare teamă de vulnerabilitate pe care fiecare și-o maschează cum poate, prin sarcasm, superficialitate, agresivitate etc.


Cea mai mare bucurie a acestui proiect, motivul pentru care a ieșit așa cum a ieșit, a fost cu siguranță echipa. După cum spuneam, nu a fost ușor să lucrăm cu acest tip de dialog, însă absolut toată lumea a fost răbdătoare, curioasă și extrem de dedicată, chiar și în momentele mai dificile. În majoritatea timpului spectacolului, acțiunea este destul de statică și încă nu-mi vine să cred cât de dinamici sunt cu toții din punct de vedere emoțional, cât de bine funcționează cu toții împreună și câtă încredere au avut în mine să-i conduc pe acest drum. Alături de colaboratorii cu care sunt la al treilea proiect în această formulă și cu care deja comunic extrem de bine, scenografa Ioana Pashca și compozitorul (și actorul, dar nu în această situație) Cezar Antal, cred că am putut să materializăm atât vizual cât și muzical universul interior al acestei familii, monocrom dar totuși plin de dorința de a cunoaște ,,mai binele", atât în viața aceasta cât și în cealaltă.


Majoritatea distribuției exista în această formulă încă de la prima variantă de text unde era vorba de o familie cu patru membri, doi părinți și doi copii: părinții Adrian Titieni și Elvira Deatcu și copiii Ioana Bugarin și Eduard Trifa. Pentru O casă deschisă am mai avut nevoie și de un unchi, fratele tatălui, așa că ni s-a alăturat Ioan Batinaș. Cu puțin timp înainte de începerea repetițiilor doamna director Dorina Lazăr mi-a comunicat intenția dumneaei de a-l angaja pe Niko Becker, actor al Teatrului German de Stat la acea vreme, în trupa Teatrului Odeon și mi-a sugerat posibilitatea unei duble distribuții în rolul fiului. Singurul sfat cu adevărat util pe care l-am citit vreodată legat de realizarea unei distribuții a venit din partea regizoarei britanice Katie Mitchell. Ea spune că de fiecare dată când se gândește dacă să distribuie un actor sau nu, sigur, asta după ce decide dacă acesta se potrivește cu viziunea pe care o are ea asupra spectacolului, își pune următoarea întrebare: aș fi de acord ca această persoană să-mi crească copiii în cazul în care eu aș păți ceva? Mi-a plăcut mult această abordare, dincolo de întrebarea concretă, pentru că aduce în discuție un aspect foarte important, și anume dacă valorile noastre personale sunt compatibile, dacă putem crea împreună un mediu de lucru în care să ne simțim cu toții în siguranță. Acestea fiind spuse, în urma unei scurte discuții avute cu Niko am decis că odată cu intrarea lui în spectacol distribuția noastră va fi completă.


Lucrul cu actori de care ești deja oricum îndrăgostit profesional, pe care îi admiri de multă vreme și despre care ai cele mai bune impresii, majoritatea acumulate în urma multiplelor spectacole sau filme în care i-ai văzut strălucind, actori consacrați și experimentați, poate fi intimidant, sau cel puțin pentru mine așa a fost întotdeauna. Mi-am dorit să mă prezint la înălțime dar totuși și să-mi protejez sentimentele, având în vedere că am trăit deja din plin experiența ,,e mai bine să nu-ți cunoști niciodată eroii" și nu mersi, nu mai doresc. Odată cu începerea repetițiilor mi-am dat seama destul de repede că această întâlnire îmi va depăși cu mult așteptările și că dacă ne-ar vedea Katie Mitchell ar concluziona imediat că mi-am răspuns corect la întrebare. Partea bună atunci când lucrezi cu actori care merită din plin să fie apreciați și recunoscuți este că tu ca regizor ai practic tot ce ți-ai dorit vreodată. Visezi noaptea, vii ziua și explici visul și totul se întâmplă chiar mai bine decât ai putut tu să exprimi. Partea proastă, cel puțin în cazul meu, este că te mănâncă de viu parcă și mai tare sindromul impostorului. Singurul remediu eficient pentru mine a fost să mă scufund cu totul în text, în poveste, să mă las înghițită complet de spectacol, să-mi canalizez gândurile în acea direcție. Personajele le-am gândit împreună cu actorii, a fost un proces colaborativ, plecând de la povestea pe care le-am propus-o eu și în care am crezut cu toții. Am împărtășit experiențe personale, am discutat destul de mult unu la unu, dar și ca grup, până ne-am asigurat că suntem pe aceeași lungime de undă. Ne-am bazat foarte mult pe text, ne-am întors la el ori de câte ori ne pierdeam în căutări, ducând apoi informațiile acelea mai departe, împletindu-le cu datele personale ale actorilor, cu descoperirile noastre din timpul repetițiilor, cu propunerile actorilor care de cele mai multe ori au îmbogățit spectacolul.

Acum, privind în urmă, singurul meu regret, strict la nivel personal, este că nu am apucat să duc cât de departe doream eu tot ce mi-am propus, atât din lipsa de timp, cât și dintr-o teamă personală de "prea mult". Eu am nevoie să ,,locuiesc" multă vreme într-un text, câteva luni cel puțin, până să găsesc locul în care mesajul dramaturgului și imaginația mea se întâlnesc, iar de data aceasta am avut la dispoziție mai puțin de o lună de pregătire. Sigur că nu este o scuză, puteam oricând să cer mai mult timp, însă la momentul respectiv nu cred că am realizat pe deplin toate aceste lucruri. Mă bucur că am avut ocazia să trag această concluzie despre modul meu de funcționare regizorală, pe lângă multe altele.

Fotografii din galeria foto realizată de Dinu Lazăr, de văzut integral aici.