O creatură hipnotizantă, cu alură de prințesă-patinatoare în latex, privește spectatorii care își ocupă locurile de pe pernele gonflabile din fața scenei sau de pe locurile clasice din teatru. Grațioasă, precisă și rafinată în executarea fiecărui moment de rulare a farfuriilor manipulate pe un fel de masă de călcat, Journo articulează o serie de gesturi performativ-sonore capabile să transporte spectatorii către imperiul gelatinos al caracatiței. Însoțită ulterior de Véronique Lemmonier, discretă și imobilă în timp ce spectatorii își făceau loc în sală, Rebecca Journo începe să dea contur unei metamorfoze inedite, în care grotescul și eroticul se amestecă până în punctul în care frontierele dintre uman și animal dispar pentru a lăsa loc unei identități hibride.
În universul vrăjitoresc adus pe scenă de cele două artiste, caracatița este pretextul perfect pentru visul ambițios de metamorfozare a unui corp uman prea limitat. Toate caracteristicile principale ale caracatiței sunt sintetizate aici pentru a conduce către explorarea senzuală și sexuală a corpului la care nu se poate accede în condițiile normale impuse de canalele prea limitate ale senzorialității umane. Să posedăm opt brațe și ventuze, să dispunem de tentacule, să resimțim mai profund voluptatea masticației și a aspirației, să putem da dovadă de un apetit fără limite și să ne putem schimba culorile în funcție de emoțiile trăite - cu cât mai profitabil ar fi să avem acces la astfel de capacități și proprietăți pentru a ne dezvolta câmpul stimulilor perceptivi?
Pentru a atinge o astfel de experiență, dispozitivul scenic oferă ca instrumente transformatoare obiecte, lumini și sunete care anunță iminența trecerii de la o morfologie la alta. În afară de masa-altar din centru la care Journo își desfășoară ceremonia de întâmpinare, se mai regăsesc un acvariu plin de o materie roz vâscoasă la stânga și un fotoliu-refugiu pentru Véronique Lemmonier la dreapta, precum și o masă unde sunt așezate tot felul de ustensile (pseudo)medicale. La nivelul atmosferei muzicale, se produce o imersiune în sonorități născute din întâlnirea dintre manipularea obiectelor - e vizată aici cu precădere mișcarea de abraziune dintre farfurii, care evocă sunetul scoicilor - și muzica electronică semnată de Matthieu Bonnafous. Luminile concepute de Jules Bourret amplifică universul subteran pe care Rebecca Journo îl plasează în centrul preocupărilor sale conceptuale și convocă în același timp atât teroarea, cât și fascinația resimțite în fața teritoriilor misterioase care se lasă descoperite pe scenă.
Ca în orice metamorfoză, drumul nu se poate parcurge fără violență și sacrificiu. Pe un fotoliu ginecologic improvizat, descoperim silueta lui Véronique Lemmonier. Ventuzele amplasate pe picioarele ei nu fac decât să intensifice bizareria acestui corp nud, care nu pare deloc intimidat de instrumentarul înspăimântător afișat de Raphaëlle Latini, deghizată în dentist-călău. Căci, într-adevăr, este esențial ca gura să devină din ce în ce mai mare și modificată astfel încât să devină ea însăși o veritabilă caracatiță carnivoră, capabilă să își digere prada cu forță la asfințit. În schimb, din gura Rebeccăi Journo se scurge acea cerneală împroșcată de moluscă pentru a se proteja, iar artista o face printr-un gest atât de poetic-meticulos încât spectatorii au impresia că asistă mai degrabă la un ritual erotic decât la un gest de apărare.
Dar ce nu este erotic în apariția caracatiței în plin imaginar impregnat simultan de documentarul lui Jean Painlevé, dar și de opere artistice din sfera ero-guro, mișcare japoneză din anii '30 care aduce împreună erotismul și sinistrul? Pentru ca publicul să se poată bucura și el de această voluptate cefalopodă, cele două corpuri-tentacule îi oferă fructe suculente puse la dispoziție pe două platouri. Dacă o astfel de intervenție asumă riscul de a crea o "breșă" foarte terestră într-o dramaturgie fondată pe ideea de obscuritate și de subteran - pentru că artistele trebuie să anticipeze jena, respingerea sau confuzia publicului - meritul său principal constă în alegerea de a-mpărtăși cu spectatorii o parte din acest proces de metamorfoză. "Comuniunea" în cauză, prefigurată deja de dispunerea unei părți a publicului pe perne gonflabile stil disco în proximitatea artiștilor, deplasează spectatorii de la statutul de voyeuriști pierduți în spațiul scenic la cel de participanți invitați să reintre în contact cu propriile simțuri.
Punctul culminant al acestei uniuni este atins într-una dintre secvențele cele mai memorabile din Les Amours..., grație capacității performerilor de a activa un număr atât de important de simțuri într-un interval de timp extrem de scurt. Ghemuite asemenea unor gemene, cele două caracatițe par să opereze aici etapa finală a metamorfozei anunțate după ce au experimentat un schimb de săruturi cu Mathieu Bonnafous, care le privește acum în timp ce devorează o bucată de pepene. Toate caracteristicile extraordinare ale caracatiței - textura vâscoasă, excesele libidinale și afinitățile gurmande, carnalitatea debordantă și dispunerea bizară a organelor - se reunesc aici pentru a articula o tentativă de hibridare care poate duce la apariția unei creaturi diferite de cele din care s-a constituit, capabilă însă de a lua din fiecare, atât din ființa umană, cât și din caracatiță, tot ce are mai senzual. Un monstru al dorinței sau o entitate dincolo de norme care trăiește imersiunea în plăcere fără judecată morală specifică ființei umane, așa cum o face caracatița?
Interesant de observat, în această scenă simbolică de jumelaj-acuplare, dar nu numai, raporturile pe care autoarele spectacolului le construiesc între mișcările limbii, organul performativ cel mai solicitat în spectacol, și limbaj. Nu e deloc întâmplător că în acest performance-instalație inspirat de imaginea caracatiței nu există niciun discurs formulat prin mijloacele limbajului articulat. Sunetele generate de procesul de masticație, de înghițire sau de sucțiune creează nu doar o formă de muzicalitate, ci se și substituie în același timp oricărui comentariu lingvistic. Oralitatea capătă aici o serie de semnificații deosebite dacă ne gândim la tot ce e asociat cu limba-organ, dar și la transmiterea unei limbi non-articulate și dezarticulate prin intermediul căreia erotismul este vehiculat și consumat.
A alege să fii o caracatiță înseamnă a alege multiplul în defavoarea Unicului, a alege erotismul fără limite în defavoarea acuplării sordide și devorarea exaltată împotriva consumerismului egoist. O alegere acompaniată de intenția profund asumată de Rebecca Journo și Véronique Lemonnier, de a crea un obiect de reprezentare-"arătare" queer, termen care vizează aici atât sexualitățile anti-heteronormative, cât și stranietatea morfologică a caracatiței, atât de puțin atractivă privirii. Omagiu al aspirației corpurilor umane către vâscos și lichid, statament împotriva a tot ce e solid și fix, Les amours de la pieuvre convoacă simțurile făcând apel la diverse materii aflate în toate stările posibile și ne propune iluzia unei metamorfoze care ne extirpă, pe durata unui performance, din nucleul certitudinilor noastre terestre.
(foto: Laurent Pailllier)
(Spectacol vizionat la Teatrul Le Colombier - Cie Langajà, în data de 31 ianuarie 2024 în cadrul Festival d'hiver - faitsdhiver.com/les-amours-de-la-pieuvre/ - organizat de micadanses-Paris.)
Concept și coregrafie: Rebecca Journo
Creație sonoră: Mathieu Bonnafous
Creație și performance: Rebecca Journo, Mathieu Bonnafous, Véronique Lemonnier, Raphaëlle Latini, Jules Bourret
Colaborare artistică și imagine: Véronique Lemonnier / Concepție și realizare obiecte și lumini: Jules Bourret / Fabricare accesorii metalice: Florent Seffar / Colaborare artistică și creație sonoră: Raphaëlle Latini / Creație costume: Coline Ploquin