Nimic din toate acestea nu se întrevăd în Un spécialiste, portrait d'un criminel moderne / Un specialist (și, poate nici nu sunt contemporane realizării acestuia), ci se descoperă abia ulterior, citind. Nu știam nimic din toate astea atunci când am văzut filmul. Or, ceea ce văzusem nu mi-a stârnit suspiciuni. Mi s-a părut că văzusem un documentar, dar aflam cu stupoare că nu doar atât. Nici nu aș fi bănuit că alții văzuseră mai mult. Nu aș fi bănuit nivelul controversei din spatele difuzării imaginilor acestui proces. Nu am făcut mai mult decât de obicei: am accesat IMDb. Am ieșit de acolo - și din lecturile ce au urmat - după o zi. Am pornit de la doar câteva referințe ale comentariilor de pe IMDb (una dintre referințe fiind Deborah Lipstadt, care, într-o notă pasageră a cărții sale despre procesul Eichmann, critică alterarea arhivei de film a procesului - autoarea fiind ea însăși ținta unei acuzații de calomnie intentată de un negaționist britanic, apărată fiind atunci, în cadrul procesului, de editura Penguin, cu același succes ca și cel al anterioarelor procese intentate scriitorilor Salman Rushdie și D.H. Lawrence, aventura judiciară a scriitoarei americane inspirând filmul Denial, 2016). Autoritatea autoarei, revigorată prin câștigarea procesului și respingerea de către aceasta a acuzației de calomnie, ca și autoritatea fostului director al Arhivei Evreiești de Film Steven Spielberg din Ierusalim, Hyllel Tryster, cu o opinie concordantă asupra eticii arhivistice, par a arunca o umbră asupra intențiilor Specialistului, care s-a abătut de la imaginea nudă a filmului de arhivă, deși a făcut-o într-un mod fățiș, fără să ascundă aceste practici și, mai ales, fără rea intenție. Dacă manipulări au existat, ele au rămas nedeslușite ochiului unui simplu privitor. Chiar și după ce am citit despre aceste practici regizorale, de accentuare a unor cadre de arhivă sau de repoziționare a altora, tot nu mi-am schimbat părerea asupra celor văzute. Am concluzionat că toate criticile fuseseră "ad personam", ele nefiind îndreptate împotriva documentarului, ci a regizorului însuși, pentru scânteile pe care acesta le provocase între timp cu opiniile sale politice, ceea ce și explică întârzierea cu care a fost acuzat, de către Hyllel Tryster, de alterarea arhivei de film a procesului. Altele aveau ei în sufletul lor, cum ar fi spus un personaj din Caragiale.
Documentarul nu face altceva decât să prezinte procesul așa cum a fost filmat, în 1961, și așa cum a fost povestit de Hannah Arendt, într-un mod tot atât de puțin acceptat din 1961 până în prezent. Nu a convenit - după cum, nici azi - prezentarea inculpatului drept un oarecare, un nimeni cu putere, care a făcut rău doar pentru că avea acest job, de a se pune în slujba răului, fără să fie neapărat un monstru. Lipsa imaginii de monstru nu îl salvează cu nimic - dimpotrivă, face să cadă sub acuzația "banalității răului" mulți alți slujitori de diverse job-uri, harnici și devotați în misiunile lor individuale, fără interes pentru peisajul general. Doar pentru că inculpatul nu e diabolizat, caricaturizat, înfierat și portretizat ca o vrăjitoare hidoasă, nu înseamnă că e mai puțin vinovat de monstruozitatea genocidului la care a participat, birocratic, prin organizarea deportărilor și programarea transporturilor către lagărele morții. Poate ar fi fost nedemn să fie prezentat ca tartor, chiar dacă astfel ar fi stat lucrurile, sub raport vizual. Nu avusesem niciodată ocazia să văd procesul Eichmann, în desfășurarea lui. M-a luminat, cu toate accentele de lumină și sunet care i se reproșează regizorului. Iată, mi-am spus, acesta era Eichmann: un individ comun, pe care parcă îl mai văzusem undeva, pe care nu știam de unde să îl iau. Un fumător, un tipicar, un egoist, un laș - și, mai ales, un nimeni.
Cât privește practica "documentarului ficțional", aceasta este similară celei a pictorului german Gerhard Richter, atunci când artistul realizează ciclul Birkenau, alcătuit din patru tablouri care înfățișează singurele 4 (patru) imagini fotografiate de prizonierii lagărului de la Auschwitz-Birkenau, în august 1944. Sunt fotografii realizate pe ascuns, de membrii echipei de degajare a trupurilor gazate, înainte ca acestea să fie incinerate. Sunt fotografii surprinse în timpul uneia dintre acele operațiuni, cadrele fotografice fiind predate luptătorilor din Rezistența poloneză și, apoi, transmise mai departe, în tuburi de pastă de dinți. Fotografiile sunt un document rar, cu încărcătură memorială. Pictorul german Gerhard Richter își ia libertatea de a le reproduce pe pânză, pictând apoi, deasupra lor, în manieră abstractă. Adaugă peste imaginea fotografiilor reproduse straturi de vopsea în culori diferite, până când imaginea de dedesubt, alb-negru, devine neclară. E nevoie de timp pentru a o descoperi cu privirea - un interval care devine răstimp al introspecției asupra rămășițelor scormonite vizual. Deși german, deși cu rădăcini familiale naziste, deși operând asupra simbolului unor imagini de lagăr, singurele surprinse vreodată, pictorul Gerhard Richter scapă nepedepsit. S-a decis că el e de partea bună a lucrurilor. E drept că germanul Gerhardt Richter nu are profilul politic controversat al regizorului Eyal Sivan, deși și-a reprodus pe pânză unchiul Rudi, în uniformă nazistă, iar tatăl său și un alt unchi au fost, de asemenea naziști. Povestea lui a inspirat filmul lui Florian Henckel von Donnersmark, Werk ohne Autor / Never Look Away, 2018. Sub raport politic, însă, pictorul s-a distanțat dintotdeauna de acest trecut german, pe care l-a denunțat în monstruozitatea sa. Paradoxal, regizorul Eyal Sivan, deși născut la Haifa, este asimilat negaționiștilor, prin poziția publică pe care și-o asumă în raport cu statul Israel. Ce diferend are acesta cu propria țară ține de obsesia identitară care li se năzare oamenilor de la un punct încolo, probabil din motive personale, manifestarea unei asemenea obsesii făcându-se fie în sensul unei prea strânse îmbrățișări naționaliste (cazul preponderent balcanic), fie în cel contrar, al strivirii originilor (cazul iudaic, de la Mihail Sebastian până la Cédric Kahn, în ultima sa dramă legală, Le procès Goldman). Recent, scriitorul Saša Stanišić a mai oferit o perspectivă asupra acestei obsesii identitare, de această dată bosniaco-sârbo-iugoslavă, în cartea sa, Origine, distinsă în 2019 cu Deutscher Buchpreis.
Regizorul Eyal Sivan sosește în România, în 2024, cu o retrospectivă a filmelor sale, mai puțin cu Route 181, deja proiectat anterior, în cadrul aceluiași festival.
La sesiunea de Q&A a documentarului ficțional Un spécialiste, portrait d'un criminel moderne / Un specialist, regizorul e dator să explice dacă s-a radicalizat într-atât de mult, începând din 1999, de când a declanșat controversa, încât să fi devenit și negaționist al Holocaustului în sine, nu doar al pretinsei sale instrumentalizări politice. Nu voi fi acolo spre a afla, întrebarea fiind mai degrabă retorică. Intuiesc deja răspunsul clar și responsabil, mă miră doar dimensiunea radicalizării politice la care duce instrumentalizarea.
În rest, eventualele așteptări născute pe marginea retrospectivei filmografice a autorului de a suscita posibile controverse judiciare în societatea românească, asemenea așteptări nu ar trebui să fie prea mari în locul în care procesul Ceaușescu a fost mult sub cotele celui de la Ierusalim, din universalul punct de vedere al ideii de justiție - și, de altfel, din toate celelalte puncte de vedere. Ce înseamnă Justiție nu se prea știe pe meleagurile acestea, unde standardele nu s-au schimbat prea mult de pe vremea stalinistă a proceselor-spectacol, ilustrate de Costa Gavras în L'aveau, 1970. Dacă în Un spécialiste, portrait d'un criminel moderne / Un specialist nici nu se simte poziția unei apărări a inculpatului, deși ea a existat, fiind chiar susținută financiar de statul Israel, deși avocatul era german, apărarea lui Ceaușescu a servit pentru acuzare, avocatul sfârșind prin a-și condamna "clientul" și pe nevasta acestuia. E drept, soții Ceaușescu nici nu au luat în considerare ideea vreunei apărări, așa cum Eichmann pare să o fi făcut doar pentru că nu a fost judecat imediat ce a fost răpit, înainte să se dezmeticească. Timpul încarcerării i-a dat ocazia unei resemnări și, desigur, prilejul de a-și manifesta servilismul și devotamentul pentru proceduri, formalități și reguli aparente. Nu era cazul Ceaușeștilor.
Citind materialele scrise pe marginea documentarului Un spécialiste, portrait d'un criminel moderne / Un specialist, uimirea mea a fost mai degrabă aceea că niciunul dintre criticii lui Eyal Sivan nu a avut nimic de spus cu privire la fond: anume, cu privire la discursul real al inculpatului, nemodificat prin tehnici manipulatoare, prin care admitea, în final, că ceea ce s-a petrecut (la care nu și-a negat contribuția) nu trebuie să se mai repete, în viitor. Liniște, în cor.
Cât privește potențialul de controversă (inexistent) în cadrul societății românești cu privire la legitimitatea statului Israel, e poate singurul aspect favorabil al platitudinii de idei din sânul acesteia (singurul stat pe care România nu îl recunoaște și nu l-ar recunoaște, deși în mod contrar partenerului său atlantic și pentru alte considerente, e statul Kosovo).
Descarcă catalogul One World Romania 2024 aici.