E fost sportiv de performanță, acum activist pentru dreptul la locuire ori împotriva RMGC. În fine, nu prea pare parlamentar de Casa Poporului" scria, la vremea sărățelelor culese din coș autorul materialului respectiv: "Am vorbit cu parlamentarul USR care a mâncat din coșul de gunoi".
Eu personal nu știu dacă are sau nu studii de specialitate în domeniul cinematografului. Nici acest prim film, asumat într-un ciudat coautorat, nu vădește cu mult mai mult decât o ingeniozitate activistică. Căci, dacă suceveanul Ștefan Mandachi, a construit pe banii lui 1 metru de autostradă, realizând apoi un film documentar 30 de ani și 15 minute (despre puzderia de accidente mortale de pe șoselele românești), domnul Dohotaru a găsit un personaj interesant, destul de zdravăn bătut de soartă și care s-a auto-filmat prin periplul său locativ, cu adevărat emoționant. Materialul, rezultat și păstrat pe 40 de casete, reprezintă un demers absolut subiectiv, în care victima (decedată de Covid înainte de finalizarea filmului ce-i poartă numele) a adunat cadre, oameni, simțăminte personale și trăiri, adesea patetice prin lipsa de orizont, de soluții sau speranțe. Văzându-l cum s-a chinuit să supraviețuiască prin tot felul de locuințe provizorii, zici că ai dat peste un fel de Stan Pățitul de secol XXI românesc; ba și mai de mirare, unul ardelenesc, căci omul trăia, se chinuia și se văicărea dintr-o margine a Clujului - una care, grație planurilor de dezvoltate urbană, tot venea peste el și peste alți câțiva amărâți oploșiți prin Valea Plângerii numită Pata-Rât; locul unde sălășluiește rampa de gunoi a metropolei de pe malul Someșului.
Contribuția dohotariană a fost deci găsirea, selectarea materialelor și montarea acestora. Așa cum spunea dumnealui, ne aflăm în fața unui demers nu atât de empatie, cât de compasiune în raport cu personajul-victimă. Multe dintre cele relatate acolo sunt triste, fără nici o discuție. Poate chiar revoltătoare, pe alocuri, dacă nu ții seamă de contextul real, adesea complicat și fără soluții practice, în care au loc asemenea situații, e adevărat, de tot plânsul. Or, lipsa acestui context (pe care realizatorul l-a dezvăluit, nu cu foarte multe, dar suficiente detalii, la Gala de deschidere OWR 2024), modifică totuși unele dintre datele problemei. Oameni care nu au acte (nici de naștere, darămite de reședință!), dar țin ca gaia-mațu să locuiască, cum o fi, într-un mare oraș, plângându-se de condițiile precare; oameni care au făcut prostii ireparabile, fără să-și dea seama ori fără să le pese că vor rămâne apoi pe drumuri... oameni lăsați, cu voia lor, în voia sorții, cărora compasiunea nu le ajută la prea mare lucru; dar care nu au soluții. Sau, mai exact, au... dar lor nu le convin aceste rezolvări, preferând să se chinuie, să se văicărească, să se afunde aproape într-un noroi existențial, până ce acesta ajunge să-i acopere, izbăvitor.
Aici cred că ar fi trebuit să limpezească, cât de cât lucrurile, semnatarul filmului. Și e păcat că nu a găsit soluția să o facă... mai ales că, din propriile declarații, eroul-victimă Iosif Zagor insistase să mai stea de vorbă cu el. Da, aici chiar apare lipsa de empatie, cedând locul demersului activistic ce mizează preponderent (dacă nu chiar total) pe efectul acela emoțional numit "să plângă lumea-n sală". Bietul Zagor, fie iertat, a devenit astfel post-mortem, un vehicul propagandistic (desigur, în favoarea unei cauze bune, nimic de zis) prin care se trage societatea de mânecă asupra insuficienței fondurilor de ajutorare socială, care să asigure locuințe corespunzătoare acestui gen de personaje.
Așa cum a fost gândit (sau n-a fost?) filmul este pe alocuri copleșitor prin mizeria umană și socială exacerbată, percepută (nota bene!) prin ochii uneia dintre victime. E mult? E puțin? Greu de spus. Dar, cu siguranță, este o viziune excesivă, incompletă și, de aceea, greu de evaluat, reținând în cadru doar acele realități ce servesc demonstrației. După părerea mea, s-ar fi putut mai mult și mai util.
Descarcă catalogul One World Romania 2024 aici.