În cazul acestui documentar, tot ce știam era că este în regia Luciei Chicoș - cu care m-am înțeles foarte bine la festivalul Filmul de Piatra în 2019, când am fost voluntară - și a Alexandrei Diaconu, un nume care îmi era și el foarte cunoscut - pentru a-mi da seama ulterior că ne-am întâlnit la atelierele PMFD, organizate de Asociația Vira la Sibiu în 2018. Factorul subiectiv a influențat masiv alegerea unicului film pe care să îl văd la One World Romania 2024, dar nu a contat doar că le cunosc pe fete personal, ci și faptul că eram familiarizată cu munca lor și doream să văd cum s-a dezvoltat în timp.
Where I Am Now prezintă povestea lui F. și a surorilor ei mai mici, fugite din calea războiului din Afganistan și stabilite la București. Cele trei par acompaniate de mama și frații lor, însă tatăl este absent, rămas captiv în țara natală după retragerea trupelor americane din 2021 și venirea la conducere a talibanilor. Spre deosebire de surorile cehoviene, protagonistele noastre au avut puterea de a-și părăsi locul devenit "acasă" pentru a pleca în căutarea unui context de viață ce oferă mai multe oportunități. Însă au făcut-o cu omniprezenta speranță că într-o zi se vor întoarce. O speranță a cărei flacără a început să se stingă încet în perioada filmărilor din 2020 și 2021, odată cu evoluția conflictului armat.
În antiteză cu alte fete din Orient, forțate să poarte hijab și să se mărite tinere, F. a avut norocul să se nască într-o familie deschisă la minte, cu un tată care a prioritizat educația fiicelor sale în pofida tradițiilor. Astfel F. a fost încurajată să refuze la vârste fragede ofertele pețitorilor și să își termine studiile liceale, pentru ca apoi să se înscrie la facultate. Dar privilegiul de care a avut parte în Afganistan nu a salvat-o de rasism în România, unde, odată cu extinderea pandemiei de Coronavirus, a devenit ținta unor insulte ocazionale din partea unor necunoscuți.
Unul dintre primele aspecte derutante pentru mine a fost faptul că Where I Am Now este filmat aproape integral de F. și surorile ei. Până în momentul de față nu îmi amintesc să fi văzut un alt documentar în care cameramanul să nu coincidă cu regizorul. Deși Alexandra Diaconu este creditată, alături de Paul Chirilă, pentru imagine, adevărata regie a ei și a Luciei Chicoș se face simțită din montaj, din încercarea de a pune cap la cap materialul dezorganizat pe care l-au primit, dar și din scurtele interviuri informale menite să o determine pe F. să discute anumite subiecte sensibile.
Stilul dezordonat de filmare al lui F. m-a dus cu gândul la Îmi place, dar nu am timp / No Time For What I Like, un scurtmetraj pe care nu credeam că îl voi da vreodată ca referință... Pentru că este al meu. L-am creat în cadrul workshop-urilor Primul Meu Film Documentar în 2018 (de văzut aici). Însă asemănarea este cât se poate de potrivită. Nu doar pentru că amândouă sunt filmate de o liceeană aflată la prima experiență cu o cameră de filmat, dar și pentru că au fost coordonate într-o anumită măsură de Alexandra Diaconu și Asociația Vira. Acest stil dezordonat reprezintă o abordare candidă și subiectivă care invită privitorul să se concentreze pe ce are de spus și arătat cameramanul și nu pe felul în care o face.
Este o diferență între a crea un film complet din proprie inițiativă și a crea un film pe un subiect dat. Cred că asta m-a confuzionat cel mai mult. Nu am aflat decât după vizionare că Where I Am Now este parte a proiectului pilot Make a Film With A Refugee, ceea ce explică anumite momente mai puțin naturale din documentar și spargerea constantă a celui de-al patrulea perete de către F. și surorile ei. Conștientizarea continuă a faptului că au de făcut un "proiect video", așa cum îl numesc ele, tinde să fure câteodată din firescul și spontaneitatea prezente atunci când subiectul începe să uite că este o cameră care îl urmărește, fiindcă nu o manevrează el niciodată. De asemenea, unele scene care ar fi putut să facă spectatorul să empatizeze cu situația fetelor par ușor forțate și își pierd astfel din emoție, chiar dacă sentimentele arătate pe ecran sunt veridice.
Cu toate acestea, lungmetrajul creat în cadrul proiectului finanțat de UNHCR-The UN Refugee Agency și coordonat de One World Romania în care au fost parteneri UNATC și PERIPHERIE Centre de Création Cinématographique și-a atins cu succes scopul inițial: de a sprijini studenții de la film să realizeze un produs cinematografic cu un refugiat, de a-i încuraja să se apropie de comunitatea de refugiați din România și să lucreze împreună cu aceștia și de a arăta călătoria lor, cu obstacolele și bucuriile aferente. Privit și înțeles în acest context, Where I Am Now capătă valențe cu totul noi.
F. poartă publicul prin cele mai intime și frecvente spații din viața ei: în apartamentul ei, în clasă, în parcul de lângă casă - pe care îl percepe ca pe o oază de liniște, în autobuz sau pe stradă. Când carantina o obligă să se izoleze, își petrece timpul studiind oameni de pe stradă cu un oarecare voyeurism. Când fata se poate apropia, camera devine un personaj justițiar, expunând deopotrivă personajele negative și cele deosebit de pozitive cu care aceasta interacționează. Ne sunt prezentate de asemenea diferențele culturale, dar și trăsăturile universale care ne unesc indiferent de nație și cu care oricine se poate identifica.
Documentarul reprezintă astfel o incursiune autentică, uneori nostimă, alteori terifiantă, în viața unei familii de refugiați care încearcă să se acomodeze în România, scriind istoria personală a unor oameni obișnuiți prinși într-un conflict ce nu îi privește direct. Este povestea individuală a celor pe care istoria din manualele școlare îi va uita, dar care nu au refuzat șansa să își expună singuri propriul punct de vedere. Povestea a trei surori care nu se numesc Mașa, Olga și Irina. Povestea a trei surori anonime. Povestea a trei surori în locul cărora ar putea fi oricine.
Descarcă catalogul One World Romania 2024 aici.