Masafer Yatta este o colonie de douăzeci de sătuce, dintre care au mai rămas în picioare doar șapte. Prin "sat" nu se înțelege decât o biată grupare de căsuțe, cu tot cu adăposturi pentru animale, după tipicul modului de viață palestinian, a cărui principală ocupație ancestrală este creșterea animalelor. Altfel, palestinienii neaflați în șomaj lucrează exclusiv în construcții, pentru israelienii care, drept răsplată, le demolează locuințele. Tot în construcții lucrează și arabii absolvenți de studii superioare. Circumstanțele nu le permit valorificarea studiilor pe care le au, nici întemeierea de familii proprii. În definitiv, cine ar aduce copii în asemenea lume. Pare că este exact planul pe care mizează israelianismul, grăbit în distrugerea etnică a unui grup care îl încurcă.
Ocupația se pretinde militară, dar statul Israel nu va putea beneficia de securitate, dacă palestinienii nu vor beneficia de libertate, după cum o spune un activist israelian, implicat și el în rezistența palestiniană pentru păstrarea teritoriilor de care palestinienii se văd zilnic jefuiți. Or, palestinienii nu beneficiază de libertate, ceea ce explică - fără să și justifice - atacurile comise de ei, în octombrie 2023, asupra evreilor. Palestinienilor aflați sub Ocupație le sunt demolate casele, școlile, locurile de joacă, le sunt arestați bătrânii în baston, le sunt evacuate animalele, le sunt betonate puțurile de apă și le sunt tăiate cu drujba sistemele de irigare. Li se interzice circulația pe șosele publice și li se interzice să iasă din Cisiordania. Oricum nu dețin acte de identitate. În fine, le sunt atacați, loviți cu pietre și împușcați oamenii, uneori direct de armată, alteori de coloniști însoțiți de trupe militare înarmate. Evacuarea lor este pusă sub egida unor decizii judecătorești, pronunțate de curtea supremă de justiție din Israel, din aparente rațiuni militare și de securitate. Sosirea coloniștilor evrei, ca ocupanți, nu mai poartă nicio justificare judiciară, nici nu mai corespunde rațiunii judiciare inițiale a evacuării. Descinderea coloniștilor ultrareligioși este susținută de trupe militare agresive și abuzatoare, care nu se sfiesc să folosească arma din dotare în raport cu oamenii neînarmați, pentru a le curma revolta. Israelienii nu tolerează nici măcar protestul pașnic, ci îl curmă cu focuri de armă. Coloniștii descalecă în imense SUV-uri albe, cu rânjete sfidătoare pe chip, comportându-se negaționist cu propriul lor conațional, activist și "stângist", expediat acasă, să scrie un articol de presă (unul, desigur, trădător la adresa propriului neam, rațiunea sângelui fiind singura care e urmată de ocupanți). Armata însăși interzice accesul activiștilor israelieni în zonă sau, în orice caz, îl limitează cât poate.
Se cere investigat și reevaluat sistemul judiciar al statului Israel, de vreme ce, dispunând evacuarea unor expropriați (în plus, apatrizi), acesta o face nu doar fără o dreaptă și prealabilă compensație, ci fără o locuință de tranzit și mijloace de subzistență, ba chiar preocupându-se ca acestea să fie inaccesibile și distruse. Hotărârea judecătorească trimite populația în peșteri, la propriu. Ajunge într-un asemenea loc și Harun (decedat, între timp), paralizat de la gât în jos de un glonț israelian, lansat asupra sa tocmai pe când omul, neînarmat, trăgea de avutul pe care armata căuta să i-l distrugă.
Documentarul pleacă de la premisa că întreaga comunitate internațională cunoaște mărul discordiei dintre cele două popoare și caracterul abuziv al ocupației israeliene. Drept urmare, își propune două componente: cea privind abuzul și cea privind rezistența eroică împotriva abuzului. În rezistență este implicat și activismul israelian, care primește nu doar dezaprobarea națională proprie, ci și reproșul amar al palestinienilor. Îl zărim în treacăt și pe Gideon Levy, jurnalistul de la ziarul Haaretz, poposind împreună cu o hoardă de jurnaliști americani, la căpătâiul lui Harun, în peșteră. O rezistență proprie, antisistem, se mobilizează și de partea evreiască, nu atât pentru a intra în conflict cu regimul neclintitului Netanyahu (exponent al unei națiuni tot mai fanatizate), nici pentru a conștientiza omenirea (neputincioasă și ocupată cu traiul propriu), cât pentru a trezi conștiințele puternicilor lumii, singurii care pot schimba ceva în această revoltătoare stare de lucruri. Palestinienii sfârșesc prin a-i aștepta pe americani, așa cum îi așteptau și românii, la finalul celui de-al doilea Război Mondial. Din câte știm, de la Gideon Levy, americanii tot în sprijinul evreilor vin, atunci când vin.
Ar fi insuficient ca documentarul să privilegieze, strict, postura de victime a palestinienilor, deși imaginile sunt copleșitoare. Este devastator impactul vizual al astupării surselor de apă, prin distrugerea fântânilor și a sistemelor de irigație la care au muncit cu greu oamenii, în uscăciunea unui peisaj arid și pietros. Stricta victimizare a palestinienilor nu ridică dezbaterea acolo unde ea se cuvine să ajungă, în sfera conceptelor juridice și politice, legate de drepturile omului și josnica încălcare a acestora, sub ochii unei întregi comunități internaționale. Scoaterea din letargie nu se face prin stricta victimizare, într-o lume cu o empatie tot mai tocită de atrocități. S-ar naște doar o competiție a victimizărilor.
Alarmant este proiectul pilot care se reflectă în cele ce se petrec în acel colț de lume (fapt care nu reiese doar din acest documentar). Rațiunea imobiliară, de stat, devine tot mai reprezentativă pentru întreaga umanitate, statalizată, ca și pentru mersul global al lucrurilor. Cu cât mai stabilă financiar și politic devine o comunitate, cu atât mai cotropitor se comportă ea. Natura tot mai betonată, accesorizată și invadată o știe cel mai bine. În formula israelianismului, lupta se poartă împotriva sărăciei, ultima redută în drumul propășirii. Cei bogați vor sărăcia ghetoizată, restrânsă și, în final, distrusă. Altfel, nu se poate explica existența unui sistem judiciar atât de diform încât să lovească barbar în cei care sunt deja săraci și lipsiți de drepturi, deși întâietatea lor teritorială este în afara oricărui dubiu. Toate documentarele care tratează această colosală problemă a invaziei teritoriale, făcută cu sprijin judiciar de stat, necesită o aprofundare. În discuție este invazia teritorială făcută cu instrumente judiciare de stat. Care? Subiectul este îngrijorător. Păstrând proporțiile, felul în care justiția românească retrocedează parcuri face discuția cu atât mai necesară.
No Other Land ar trebui să aibă, ca sequel, Other Justice.
Descarcă catalogul One World Romania 2024 aici.