Într-un oraş care s-a lăsat împodobit de sculptori, arhitecţi şi meşteri pietrari un mileniu şi ceva, într-o Veneţie ultraornamentală, suprasaturată de baroc şi răsaglomerată de picturi, unde expun fără pauză tizieni, veroneşi, tintoreţi, rafaeli, leonarzi, picaşi, salvadoridali şi vangogi, ei bine, în această cutie de sardele artistice şi-a găsit Horaţiu Mălăele să facă expoziţie de grafică.
Simplă ca şi desenul actorului, ideea a avut efectul retoric al unui moment de tăcere plasat într-un vacarm. Renaşterea italiană instalată pe toţi pereţii lagunei a amuţit pentru o secundă, timp suficient pentru unul ca Mălăele, care vorbeşte repede şi dă bine din mîini. La Palazzo Correr, cumpărat de Iorga în 1937 şi făcut Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, trei sute de veneţieni sastisiţi de supradoza artistică a localităţii au putut respira talentul aerisit al unui meşteşugar grăbit şi plin de umor.
Graficianul Mălăele şi actorul Horaţiu sînt personaje diferite care au în comun doar arta rîsului. Poate că de aceea au şi atîta grijă de ea. Plecat din gestul elaborat al comediantului, hohotul se metamorfozează prin peniţă în zîmbet ironic. Desenul mălăelian te incită prin idee şi te seduce prin simplitate.
Lucrările par să fie executate în intervalul unui minut, rapid, dintr-o bucată, fără şovăieli şi schiţe premergătoare. Adică în maniera cea mai contrară celei renascentiste. Această frondă metodologică şi monologul italo-român de la vernisaj au compus cocktailul care i-a pilit pe veneţieni.
Publicul a fost încîntat de ambii Mălăele. Iar pentru mine, să găsesc în acea mare latină şi agitată de furtunile artei o oază eficientă de vînă daco-getă a fost ca o ciorbă de burtă salvatoare la finalul unei nunţi.
Succesul lui Horaţiu Mălăele la Veneţia arată că, pînă una-alta, în apropierea noastră de valorile europene, rolul principal îl joacă mîna.