O discuție despre cât de legitimă / morală / potrivită e repunerea în scenă, cvasi-identică, la 19 ani distanță de la premiera primei versiuni, a unui spectacol de teatru e cu siguranță relevantă și cât se poate de necesară. Ea nu face însă obiectul textului de mai jos (care, făcând numeroase dezvăluiri în ce privește derularea acțiunii, nu e neapărat recomandabil celor care n-au văzut spectacolul).
Context 2.0: Bijuteria gândită de Jan Pappelbaum și manevrată fără reproș de personalul tehnic al TNB fascinează și provoacă. Excelent pus în valoare, gând și emoție de reflectoarele duo-ului Erich Schneider și Carsten Sander, spațiul de joc se rotește sub privirile curioase și nerăbdătoare ale publicului.
Un interior și o terasă de super-casă post-modernă, o uriașă canapea-colțar dintr-un velur verde pal, o imensă fereastră (pe care coboară adesea picături de ploaie) ce desparte camera de zi de grădină și îngăduie personajelor să intre și să iasă după pofta inimii (măcinând, pe alocuri, credibilitatea soneriei și a ușii asociate acesteia, care sunt folosite de aceleași personaje conform unor decizii scenaristice nu foarte clare). Mai presus de toate, un ingenios sistem de oglinzi ce oferă, când și când, neașteptate perspective asupra decorului la, teoretic, ne-vedere (prea puțin folosite, din păcate, de-a lungul spectacolului) și care, la final, reflectă sala, publicul, oamenii.
Text: Hedda (Raluca Aprodu) și Jorgen (Richard Bovnoczki) se întorc în orașul nenumit în care locuiesc, după un prelung voiaj de nuntă. Conform dorinței exprimate de tânăra și frumoasa sa soție, soțul a cumpărat de curând ceea ce el credea a fi casa visurilor ei. Achiziția și mobilarea proaspătului domiciliu n-au fost lucru nici ușor, nici ieftin. Noroc cu ajutorul oferit de prietenul lui Jorgen, avocatul (după cum e prezentat în spectacol, contrar celor afișate pe site-ul TNB sau stabilite în textul lui Ibsen) Brack (Marius Manole), și de mătușa acestuia, Juliane (Ana Ciontea). Și speranță pentru obținerea catedrei de profesor universitar promise verbal lui Jurgen înainte de bifarea nunții, a călătoriei și casei asociate acesteia.
În prima dimineață de după revenire, cuplul primește o serie de vizite. Mătușa, Brack, Thea Elvstedt (Crina Semciuc), Eilert Lovborg (Alexandru Potocean). Ultimii trei vor reveni și a doua zi, după o noapte pe care personajele Ralucăi Aprodu și Crinei Semciuc o petrec în casa visurilor și pe care cei trei bărbați o petrec în felurite alte imobile din urbe. Mătușa Anei Ciontea nu mai revine decât la aplauzele de final. Hedda este, prin urmare, singurul personaj care nu părăsește casa de-a lungul derulării acțiunii spectacolului (aproximativ 36-38 de ore). Și, așa cum prevestește afișul, nici nu o mai părăsi vreodată.
În jurul ei, gravitează Jorgen, Brack și Eilert, care o iubesc & doresc. Fiecare în felul lui, fiecare după putința lui, fiecare cu interesele lui. Jorgen o privește ca pe un bibelou de preț care îi face onoarea nesperată de a-i fi soție. Brack o privește ca pe o pradă sexuală. Eilert o privește ca pe marea dragoste a vieții și se agață de ea cu toată puterea iluziilor sale.
Din păcate pentru Hedda, în versiunea lui Thomas Ostermeier, Jorgen e un imbecil pur-sânge, Brack un oportunist pofticios, iar Eilert un idealist de sorginte camilpetresciană, vizitat de pasiunea ratării. Curtată de trei caricaturi (singur Marius Manole reușește, uneori, să nuanțeze, mai ales pe bază de umor, portretul-robot stabilit de regizor pentru fiecare dintre personaje), eroinei centrale i se refuză și un potențial anturaj feminin ceva mai ofertant. Mătușa Anei Ciontea e impecabil caracterizată / caricaturizată de șapca-i, în timp ce Thea Crinei Semciuc e definită de o exasperantă precipitare nu mai puțin caricaturizantă, ce o silește să fie ultra-îndrăgostită, mega-protectoare și degrabă mărturisitoare a celor mai intime secrete, spaime, dorințe (până la momentul la care, într-o schimbare de focus aiuritoare din punct de vedere dramaturgic, comută în câteva secunde de la disperarea pierderii celui mult-iubit la hotărârea de a-i păstra cu orice preț memoria / de a se insinua, ca mână dreaptă, în viața altui bărbat).
Oare de ce o fi optat Ostermeier pentru o asemenea luare la mișto a cinci dintre personajele sale? La ce ne folosește, de pildă, să îl privim pe Jorgen al lui Richard Bovnoczki fiind o dată, de două ori, de trei ori, de n-șpe ori neadecvat, desprins de orice realitate, trăitor într-o lume doar a lui? Ar trebui să râdem? Ar trebui să deprindem vreun înțeles despre ce vasăzică plutirea pe deasupra realităților vieții a reprezentatului lumii universitare / micii-burghezii?
În caietul-program (aplauze TNB-ului pentru că se încăpățânează, cu folos, să realizeze acest atât de util element de promovare, cunoaștere și așezare în memorie a unui spectacol teatral!), sunt de citit mai multe pagini despre viziunea social-politică pe care Ostermeier o imprimă montărilor sale ibseniene. Legătura dintre aceste pagini și montarea de la TNB e aproape inexistentă. Ce substanță critică pot oferi neliniștile financiare ale unui personaj care, deducem, se îndatorează major pentru a cumpără o casă somptuoasă și care apoi se liniștește brusc când află că are, totuși, toate șansele să obțină catedra promisă? Nicăieri în lumea civilizației occidentale vizate de acțiunea Heddei Gabler, de la București la Cambridge și de la Berlin la New York, un post de profesor universitar nu poate finanța, în 2024 (nu putea nici în 2005), cheltuielile unui cuplu (cu soție casnică) care trăiește în genul de casă imaginată de Ibsen & Pappelbaum și plănuiește alte și alte cheltuieli pe picior mare. Și atunci, care e miza? Să criticăm sistemul pe baza elucubrațiilor financiare ale unui nene care trăiește pe altă lume?
Sau poate că motivațiile Heddei sunt cele de natură economică. Poate că tot ce face ea, toate mașinațiunile îndreptate împotriva lui Eilert și a cuplului pe care acesta îl formează, vremelnic, cu Thea au, de fapt, o singură cauză: ajutarea lui Jorgen, pe baza distrugerii rivalului acestuia, și perpetuarea propriei stări de confort. Caz în care suntem chemați, pesemne, să empatizăm cu un personaj ce ține cu dinții de propriul său statut, pe care l-a dobândit exclusiv printr-o căsătorie a cărei nefericire i se citește pe fiecare gest, i se aude din fiecare replică. E rezonabilă o asemenea așteptare?
Și totuși, în jurul Heddei se învârte totul. Inclusiv proiecțiile video care însoțesc răsucirile decorului și al căror sens, fie el și pur estetic, se lasă greu descifrabil. Cine e ea? Ce e ea? O femeie lipsită de opțiuni? De curaj? De încredere în propriile forțe? Cineva care manipulează pentru propriile interese, fie economice (vezi raționamentul de mai sus), fie erotice? Cineva care se plictisește de moarte în marea de prostie și lașitate în care e silită să trăiască și care vrea cumva să se răzbune pe ce e silită să îndure (există momente când interpretarea Ralucăi Aprodu sugerează apartenența Heddei la o categorie malefică de tipul Richard al III-lea, personaj cu care împarte capacitatea de a minți cu zâmbetul pe buze și de a juca după propriile toane cu poftele celor din jur)? O idealistă din teapa lui Eilert, oleacă mai versată în ale vieții decât acesta, dar cedând, la rându-i, atunci când planurile de viitor îi sunt compromise?
Teoretic, o așa suită de întrebări, o așa paletă largă de posibilități ar trebui să construiască un mare spectacol. În fapt, Hedda Gabler al lui Thomas Ostermeier reușește mai degrabă să plictisească. Să stârnească și promită (vezi comentariul privind decorurile și luminile), să amuze, uneori, să emoționeze, rareori (acea falsă împușcare în cap a unui Alexandru Potocean lipit de geamul ferestrei somptuoase, întâmplată la fix o oră și jumătate de la debut, e un crâmpei dintr-un altfel spectacol), să pună pe gânduri, mai deloc.
Așa-zisa aducere la zi a lui Ibsen n-a avut loc. Scoase din mediul textului lor originar, personajele norvegianului plutesc, pe traiectorii fie teribil de predictibile, fie groaznic de haotice. Ridicolul e prea îngroșat, tragicul prea vag. Tușa de cinism / sadism / absurd din interpretarea replicii de pe urmă a lui Jorgen e caricatura de pe tort. Cel care era, câteva minute mai devreme, în culmea fericirii pentru ipostaza de viitor tată ia la mișto, brusc și fără vreun motiv, ceea ce ar putea fi sinuciderea soției sale însărcinate. Serios?
(foto: Florin Ghioca)