Așa s-a întâmplat și la spectacolul de la TNB Hedda Gabler, în regia lui Thomas Ostermeier, la care sutele de spectatori stăteau literalmente cu răsuflarea tăiată, pentru a nu pierde nici cea mai infinitezimală nuanță din drama aceasta modernă cu un punct de pornire clasic. Fostului copil teribil al teatrului german, piesa lui Ibsen i-a venit mănușă, regizorul și textul autorului dramatic conlucrând exemplar în punerea în tensiune și în dificultate a spectatorului, dar nu prin experimentalism, prin soluții inovatoare și insolite care să rețină privirea și atenția, ci, dimpotrivă, printr-o montare de o transparență uimitoare, de o maximă economie a mijloacelor și în decor (Jan Pappelbaum), și în privința costumelor (Ruxandra Bușneag), și în aceea a muzicii (Malte Beckenbach) - și peste tot. Ca într-o treabă serioasă, nemțească, metodică, riguroasă, matematică, dacă vreți, în demonstrarea indemonstrabilului, a fost și un "coordonator scene intime" (Julia Effertz), nimic nefiind lăsat la întâmplare sau la voia inspirației de moment. Actorii înșiși au intrat și au continuat în spectacol cu grija de a nu se abate cu un centimetru de la indicațiile regizorale; și chiar și atunci când și-a făcut apariția Marius Manole (Judecătorul Brack), cu forma lui de energie specifică, Manole a intrat imediat în rol, bucuros parcă de a-i asculta pe Ibsen și pe Ostermeier și a lăsa marja de manevră artistică proprie pe altă dată.
Puzzle dramatic-tragic
Am numai laude pentru actrițele și actorii care au încorporat pur și simplu în interpretarea lor elementele marelui puzzle dramatic-tragic la a cărui însumare am asistat în scena finală. Totuși, fiindcă întotdeauna într-un spectacol-eveniment, centrul de greutate trebuie să poarte un nume, acesta a fost, în Hedda Gabler a lui Ostermeier, cel al unei actrițe. E vorba despre Raluca Aprodu, în rolul eroinei titulare, cu o interpretare excepțională, perfect adaptată complexității personajului feminin central.
Celorlalți actori le-a fost într-un fel ceva mai ușor, fiindcă Ibsen și Ostermeier le trasaseră o linie tipologică pe care să meargă, pe care să o ilustreze, și încă fără rest, fără ambiguități și plurisemantism. Richard Bovnoczki, în rolul lui Jørgen Tesman, profesorul de istoria culturii căruia i se năruiesc perspectivele academice și materiale prin pierderea unei catedre înainte încă de a o deține, s-a adaptat perfect umorului și ridicolului de situație angrenat de personajul său: tipul de profesor distrat, obsedat de cărțile lui și ale altora, neatent la ce se întâmplă în propria căsnicie, inaderent la complexitatea și complicațiile vieții interioare a soției lui. Nu cred că fac un spoiler grav dacă spun că, în final, Hedda Gabler se sinucide iar soțul ei cu capul în norii academici nici nu observă acest "amănunt".
Un asemenea personaj nu era greu de jucat, cum nici rolul Domnișoarei Juliane Tesman, mătușa lui, interpretată de Ana Ciontea, nu a pus cine știe ce probleme și dificultăți insurmontabile. Dimpotrivă, Ibsen utilizează aici personaje mai "simple" pentru a le reliefa pe cele complicate și se folosește de linearitatea ori chiar de schematismul tipologic pentru ca, reflectată în aceste structuri umane predictibile, pluri-lumea interioară a eroinei să-și arate fațetele.
Pe o treaptă superioară de complexitate au fost rolurile lui Marius Manole (Judecătorul Brack), Alexandru Potocean (Eilert Løvborg) și al Crinei Semciuc (Doamna Elvstedt), și aceasta fiindcă personajele respective cunoșteau o evoluție de-a lungul piesei și o metamorfoză. Ei pot fi văzuți în Hedda Gabler ca structuri umane nefixate, în mișcare, la antipodul profesorului mereu egal cu sine și "rotund" în mono-mania lui. De aceea rolurile lor au fost mai dificile și jocul actoricesc, mai laborios.
"De neînțeles" la 1890
Avansând în acest sens al complexității, ajungem la personajul titular, "enigmatica" eroină, pentru care Ibsen a fost criticat la publicarea piesei (în excelentul caiet-program se amintește că "reacțiile la apariția cărții au fost aproape exclusiv negative", în 1890). Dar personajul central pare - și este - atât de potrivit epocii noastre în care Adevărul s-a fărâmițat în adevăruri și structura umană a devenit tot mai complicată și mai sofisticată. Dacă la sfârșitul secolului 19 Hedda Gabler era "de neînțeles" pentru criticii epocii, poate tocmai pentru că nu încăpea în patul procustian al acestora, în categoriile lor de analiză și interpretare, acum, în anii noștri, Hedda Gabler este un veritabil personaj-societate, un personaj-lume și, pe cale de consecință, un personaj-spectacol.
Căci aproape totul se regăsește în universul ei interior, problematizat sistematic de Ibsen, pus în chestiune în fiecare secvență din spectacol în care eroina este prezentă. Dar și când ea nu este pe scenă, adevărurile fără majusculă, valorile fluide, reperele discontinue, marcajele sistemului de referință ce se schimbă cu atâta ușurință în epoca noastră sunt prezente acolo, tocmai prin "enigmatica" eroină. Rolul cu adevărat excepțional al Ralucăi Aprodu s-a "mulat" pe această ecuație atât de complicată, cu multe necunoscute, a personajului feminin ibsenian și a lumii noastre de azi întrevăzute cu geniul anticipării în 1890.
Tot de problemele epocii noastre ține și aceea economică, financiară, materială, iar în acest punct Ostermeier s-a îndepărtat (și bine a făcut) de o anumită tradiție a reprezentărilor pieselor lui Ibsen. Ironizând acest mod teatral - mai mult la figurat decât la propriu - cu "numeroase tăceri, pauze încărcate de emoție și priviri întristate pe fereastră", regizorul german și-a propus, ca să zic așa, o "împământare" a imponderabilelor ibseniene în situația economică tot mai precară a clasei de mijloc, în Germania și oriunde. Fără a ajunge, prin exagerare, în determinism vulgarizator, Ostermeier a fixat astfel tragedia Heddei Gabler și drama trăită, dar neconștientizată de către celelalte personaje într-o tensiune a existenței cotidiene care ne este, vai!, destul de familiară. Eroina rămâne poate "de neînțeles" și azi pentru o parte a criticii și a publicului, însă problemele cu care se confruntă mai toate personajele din piesă sunt întru totul inteligibile, fiindcă sunt și ale spectatorilor care urmăresc jocul actorilor. Între lumea piesei lui Ibsen, cea a spectacolului lui Ostermeier și cea în care noi luăm metroul ori autobuzul ori mașina ca să ajungem la TNB este așadar o consubstanțialitate.
Criză economică, deci, și criză existențială, fluiditate a sistemului și valorilor de referință, psihologie cu nuanțe și fațete, pendulare între morală și amoralism, complicațiile sufletești și adâncimile aproape insondabile ale unui personaj sofisticat, o întâlnire fastă între viziunea unui mare dramaturg și cea a unui mare regizor, interpretarea memorabilă a tuturor actorilor și, nec plus ultra, a Ralucăi Aprodu în rolul eroinei titulare - spectacolul de la TNB este un eveniment artistic care nu trebuie, sub niciun motiv, ratat.
(foto: Florin Ghioca)