Hedda (Raluca Aprodu) este o femeie ce ne creează impresia la început că este puternică, dominatoare, stăpână peste toți și toate. Dar, în fapt, este închisă într-o societate patriarhală, din care nu prea vede nicio cale de salvare. Ieșirea din ea nu i-ar aduce cine știe ce avantaje, însă salvarea da, este nevoie de o restartare socială complexă pentru că ea să poată să își accepte destinul, însă, din nefericire acest lucru va fi practic imposibil. Comportamentul ei se dovedește a fi unul crud, destructiv, atât față de ea, cât și față de cei din juru-i. Jørgen Tesman (Richard Bovnoczki) este soțul pe care Hedda îl poate manipula cum dorește, pentru că acesta este un personaj simpatic, ce își dorește să mulțumească pe toată lumea. În încercarea de a-și mulțumi soția el se pierde pe sine și îl vedem rapid cum se transformă într-un caracter ce poate fi manipulat de oricine, oricând. El își dorește să ajungă profesor universitar, dar parcă cu cât se chinuie mai mult, cu atât se îndepărtează de scopul său, căci, deși e bine pregătit în domeniu, îi lipsesc tupeul și îndrăzneala. Și chiar dacă le-ar fi avut, energia sa este îndreptată către mulțumirea soției sale, iar rezervele sale energetice au și ele o limită.
Problema cea mare în cazul Heddei este că pornirile sale așa-zis masculine, de fire conducătoare și manipulatoare, îi sunt știrbite din fașă. Într-o societate patriarhală, ceea ce spun femeile nu e neapărat luat în serios. Ea însă are alte planuri, și asta se vede și din secvența în care pune mâna pe o armă de foc, se joacă cu ea, pentru ca apoi să și tragă. Aceasta este în general o acțiune exclusiv masculină, iar despre cel ce ține arma în mână se poate spune că deține controlul, exact ceea ce ea își dorește, un control complet asupra tuturor.
Nu putem să nu subliniem și educația militară primită de Hedda de la tată, care este clar că a modelat-o făcând-o persoana care va deveni în relație cu ceilalți. Ce își dorește e o viață liniștită, bogată, în înalta societate, ceea ce e posibil să-i fi lipsit în copilărie. Pentru ea momentul când soțul ei o anunță că nu e sigur că va putea prelua catedra, și că nu vor putea ține casa, este de-a dreptul șocant.
În general plictisul este cel ce domnește în viața Heddei, iar singurele activități ce o pot face să iasă din cercul vicios în care se învârte, sunt de natură violentă cum ar fi împușcarea sau chiar sinuciderea, aceasta fiind cea mai rebelă acțiune pe care ea ar putea să o realizeze, să simtă că este cineva. Problema este că în momentul când va recurge la acest gest, nimeni nu-i va observa absența, oamenii fiind prea preocupați să reconstituie paginile unei cărți distruse chiar de ea.
Există o paralelă extrem de interesantă cu Tesman, în sensul în care ea dorește a fi observată, și nu prea este, sau cel puțin nu la nivelul pe care și l-ar fi dorit, la fel cum și soțul ei își dorește să acceadă la mediul înalt de predare, însă îi sunt puse destule piedici.
Eilert Løvborg (Alexandru Potocean) deși a avut probleme cu alcoolul, concurează cu Tesman pentru un post la catedră, are o carte publicată și încă una ce urmează. Așadar, într-un fel sau altul, personajul extremelor are mai mult succes decât cel care vrea să facă pe plac tuturor. Este o legătură aici foarte interesantă ce subliniază și sfera mediului academic.. Putem afirma că Eliert are reușite, pe când Tesman încearcă să ajungă la un anumit nivel, însă parcă-i este imposibil, ca și cum energia pe care o dedică soției lui i-ar sta în cale.
Nu aș vrea să discut despre relația personajului principal cu ceilalți bărbați și fascinația pe care o are asupra lor, pentru că mi se pare mult mai interesant faptul că își renegă dorința de a fi mamă și de a naște. Nașterea unui copil înseamnă responsabilități, iar ea este incapabilă să și le asume, și, mai mult decât atât, nu prea mai are de unde să ofere iubire de mamă. Este un personaj nevrotic și golit de orice sentiment de iubire, totul pentru ea fiind extrem de rece. Această răceală se simte pe tot parcursul spectacolului, ca și cum un fior rece ar străbate sala și s-ar instala în oasele spectatorilor. De ce? Pentru că este o femeie rece și împrăștie răceală peste tot pe unde pășește. Dacă cititorul va dori să aprofundeze subiectul, un personaj cu care Hedda poate fi comparat este Emma Bovary, eroina lui Gustave Flaubert. Între cele două personaje sunt similitudini, mai ales în comportament, și în felul de a vedea și încheia viața.
Despre spectacol, scenografie, sau montarea inițială s-a mai scris în ultimul timp, și nu am să reiau din nou aceleași lucruri. Totuși sunt câteva aspecte ce este necesar să le menționez: coloana sonoră este incredibil de bine aleasă, iar caietul program este unul dintre cele mai bune și complexe pe care le-am citit în ultimul timp. Nu doar că plasează piesa în context, însă îl ajută pe spectator să își facă o idee asupra lui Ostermeier, ce fel de teatru abordează, și de ce este apropiat de personajele lui Ibsen.
În opinia mea va fi un spectacol ce va sta mult timp în repertoriu, ce va face săli pline, însă nu știu sigur dacă va rămâne în memoria spectatorului. Și aici nu este vina actorilor sau a regizorului, ci este vorba despre receptarea piesei de către spectatori, și mai ales, așteptările care se creează în jurul ei. Chiar de la premieră, unele persoane au plecat dezamăgite din sală, și chiar dacă spectacolul nu era încă rodat, este clar că s-au creat așteptări destul de mari. În fond, părerile împărțite por fi și un semn pozitiv, pentru că asta înseamnă că spectacolul are în sine o anumită valoare. Fiecare se poate raporta la povestea Heddei în stil propriu, unii vor uita montarea lui Ostermeier, iar alții, dimpotrivă, o vor revedea, comenta și analiza tocmai pentru a-i prinde toate subtilitățile. Teatrul lui Ibsen nu este simplu deloc, este profund uman, dramatic până la maladiv psihologic, și necesită o oarecare aplecare asupra înțelegerii personajelor și a acțiunilor făcute de acestea.
(foto: Florin Ghioca)