Interpretarea chiar este asigurată de o actriță splendidă, Raluca Aprodu, care joacă fără greș, deși fizionomia ei este mai degrabă de intelectuală decât de femeie-trofeu. O fragilitate aparte a personajului transpare nu doar din înfățișarea de libelulă a actriței, cât din rochia ei de școlăriță, neputincioasă în silința de învățăcel al ordinii sociale presetate. Abia hainele largi și lejere, de casă, sunt cele ale unei răpitoare cinice, cu masca ambiției sociale pusă la somnul de frumusețe, în lipsa altui program de bifat, deși potențialul îi este maxim. Momentul pasager al ținutei de interior epuizează prea curând blazarea, cruzimea și indiferența personajului, colectate în autodistructivitate quasi-teroristă. Hedda Gabler este o atentatoare avant la lettre, ținta finală a atacurilor ei fiind întregul establishment burghez.
O scenografie minimalistă, extrem de grafică, întretaie linii drepte și unghiuri ascuțite într-o oglindă de tavan, folosind eclerajul slab și melancolia ploii prelinse de-a lungul peretelui cortină, cu accente de elegie vizuală inspirate de atmosfera picturii lui Edward Hopper, creator al însingurării spațiilor urbane contemporane. O coloană sonoră actuală, cu accente ludic-macabre, completează iluzia de capăt de linie și de post-cataclism.
Actori cu interpretări fără greș (mai puțin Richard Bovnoczki, ca soț al protagonistei, ale cărui nenumărate sincope au fost și proprii, nu doar de personaj). Un Marius Manole în rol de avocat, care, prin scena beției, își confirmă talentul pentru farsă și pantomimă. Joacă excelente roluri șugubețe, mai puțin de personaje dominatoare și amenințătoare. E mai mult o victimă inocentă el însuși, decât un individ veros, creator de victime proprii. Un Alexandru Potocean constant remarcabil, admirabil pentru relaxare și distanțare.
Textul piesei este adaptat realităților contemporane. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi putut adapta mai mult, fiind neverosimil ca protagonista să fi făcut o pasiune materială pentru un istoric al culturii - post în care, în zilele noastre, l-ar fi concurat cu un mare succes intelectual (și o intrigă mai bogată) și care, azi, nu ar fi sursa unei bogății materiale pe atât de ieșite din comun, precum cea din piesă.
E ironizată bunăstarea materială contemporană, căutată prin credite bancare și mătuși Tamara. Însurățeii au casă Bauhaus, cu peluză, proiectată de arhitecți celebri, pe linia Frank Lloyd Wright. Mobilierul artsy este menționat ca extrem de costisitor, deși e neverosimil a fi fost obținut pe seama beneficiilor unui post academic, vânat de un pârlit istoric al culturii, care este, în realitate, un hârțogar fără talent. Renumele academic este crucial, dar prea puțin asigurat de lucrările publicate de acesta, fiindcă talentul literar umblă răzleț, de când se știe, și, la fel ca soțiile, nu îi iubește pe funcționarii academici. Succesul de editură rămâne de partea rivalului din domeniu, același ca și cel din inima soției. Celebritatea este obsesiv căutată de birocratul cultural și marital, care repertoriază un subiect mărunt și ridicol: artizanatul de Ev Mediu în regiunea Brabant.
Ironia plină de cruzime la adresa lumii academice pică în gol, poate pentru că propunerea sa narativă este prea promițătoare, la început, nefiind suficient dezvoltată, ulterior. Virulența la adresa alergăturii după standarde materiale nu se conjugă cu activitățile lucrative care dau, azi, același rezultat economic și un identic instinct prădător. Perpetue sunt doar obsesia succesului de editură și mediocritatea înscăunată în funcții aducătoare de important aport material.
Hedda Gabler este numele și renumele femeii etern necăsătorite, sub raport aspirațional, care nu se regăsește în statutul ei marital, unicul la care putea aspira în epoca de atunci (nu și în peisajul de azi, veridic înfățișat scenografic, al unei lumi din care ar țâșni intrigi academice debordante, precum cele din serialul The Chair).
Ideea vilei, ca achiziție crucială și marcă socială eternă, de la romani la români, e sarcastic proslăvită, dar povestea se risipește, fără a-și menține tentanta promisiune inițială, lansată în acest sens. Libretul e, probabil, singurul și regretabilul impediment.
Diagnosticul piesei și al tristeții protagonistei - plictiseala femeii căsătorite, fără altă menire socială decât cea de consoartă, în secolul XIX - e cu mult depășit, în secolul XXI. Interpretările date de diverși comentatori actuali, în sensul chestionării regizorale a raporturilor de putere și a rolurilor de gen, distribuite automat, în patriarhat, par artificiale. Textul sondează lipsa de orizont spiritual al femeii acelei epoci, care sucombă bovaric, sub muntele propriei plictiseli. Or, femeia contemporană nu se prea plictisește, nici social și nici profesional, poate doar existențial, dar textul nu răzbate până aici. Hedda Gabler este nu atât strigătul munchian, de deznădejde al unei victime, cât actul terorist de producere de victime, prin detonarea sistemului burghez. Pentru Ibsen, Hedda Gabler c'est lui même. Stârpirea instinctului acumulaționist se face prin ieșirea violentă a protagonistei, din falsul ei decor.
Textul pare protestul lui Ibsen împotriva propriei societăți. Protagonista comite atentat după atentat, cu arma, în prelungirea imaginației autorului. El nu știa cât de real putea deveni un catharsis. Ibsen este, aici, un terorist social avant la lettre.
De admirat recontextualizarea și interpretarea scenografică actuală, ca și problematica provocării și răzvrătirii. Dar, în locul textelor de secol XIX, cu superfluă reproducere mimetică, făcută unu la unu, este de preferat așa, fie și fără întregul lanț de cauzalități care stau la baza autodistructivității actuale.
(foto: Florin Ghioca)