Avem, în teatrul marelui dramaturg norvegian, două tipuri feminine pregnante: fata bună și fata rea. În abordarea celei dintâi (Nora), doamna Chris Simion-Mercurian și-a asumat toate riscurile contextului cultural actual. A evitat așteptările superficiale ale publicului de massă, abordând cu atenție, rigoare și curaj textul, în profunzimea lui, asumându-și capcanele, complicațiile, riscurile. Și bine a făcut. Izbânda o găsesc - eu, cel puțin - pe măsură.
Quasi-coincidența temporală a celor două montări îi oferea regizorului german Thomas Ostermeier, poate, un fel de avantaj: îndeobște, fata cea rea (dar și băiatul cel rău) sunt mai ofertanți în abordările creative. Ca și-n viață, au lipici și sclipici, incită, provoacă. Atrag, inclusiv sub aspect comercial. Pe partea celaltă: cumințenie, generozitate, demnitate, altruism. Bravo lor, dar un / o bad girl / bad guy place în zburdălnicia lor. Așa-i lumea asta modernă. Vrea chestii strong, break, terrible... să nu se plictisească sau Doamne ferește, chiar picotească (amenințarea telefonului ca "parte integrantă" din receptarea spectacolului. Lui trebuie să-i servești multă culoare, mișcare, ritm, totul cât mai strong, chiar hard). Până și refuzul, chiar fobia spoiler-elor denotă un gust general din ce în ce mai complicat al generațiiilor actuale. O fi bine, o fi (de) rău? Asta e. Punct.
Și de la capăt: ca personaj, Hedda Gabler este un miracol și nu un mister... ci mai multe (ca și poporul român, pentru cine își amintește titlul istoricului Gheorghe Brătianu). Un ghem de refulări, de impulsuri. Alcătuită din contraste și paradoxuri, instabilă, incoerentă... să-i zicem hachițoasă. Mai pe românește (și deloc academic) spus, n-ai de unde s-o apuci, căci îți alunecă și ajunge nu în partea, ci în părțile celelalte. În alcătuirea ei, cred că Ibsen a investit mult din spiritul ne-scandinav: instabilitate, fățărnicie, sadism. Plus o imensă și devastatoare trufie, aflată la cârma unei voințe încăpățânate, oscilând între cârcoteală și ură / dispreț; unul nedisimulat, însă de-a dreptul primejdios în decizii. De multe o poți acuza, poate, pe fiica (pesemne foarte răsfățată) a generalului Gabler; numai de consecvență, credibilitate sau onestitate - nu. Cât despre politețe, generozitate și alte "mofturi mic-burgheze", nici nu se pune problema. Voluntarismul ei se poate defini scurt: "c-așa vreau eu". O motivație? "Mi se cuvine". Sau, mai scurt, "așa-mi vine".
Hedda este nu răutăcioasă, ci rea... rea de tot. Pornirile, capriciile i se umplu, rapid, cu venin. Până și impulsivitatea ei devine nu o reacție sau inspirație de moment, ci urmarea unui plan. Unul făcut din pripă, desigur, fără prea multe socoteli. Distrugerea operei de reabilitare și afirmare a lui Løvborg - încăpută prin (ne)șansă pe mâna ei - denotă nu doar lipsă de onestitate / responsabilitate / respect ci de-a dreptul inconștiență, cruzime, stupiditate primejdioasă. Chiar imbecilitate, dacă acceptăm definiția imbecilului drept cineva care face rău, fără a avea nimic de câștigat din asta. Ăsta e personajul: poate jigni, sfida, distruge; din instinct, fără să se gândească. Ca o performanță personală, suficientă sieși. O moftangioaică (în terminologia lui Caragiale) de talia Miței Baston, doar că mai nordică, mai instruită și mai stilată. Altfel... Pohta ce-o pohtește devine mai multă din năzăreală, abia apoi se fasonează (prost) dintr-un calcul improvizat, incomplet, defect. Și totuși, rămâne sclipitoare, fermecătoare. Cei din jur (nefericitul soț Jørgen, unsurosul judecător Brack, inimoasa doamnă Elvstedt, fostul iubit Løvborg... ca să nu mai amintim de biata mătușă Juliane, desființată fără milă, noimă sau respect) au rolul doar de a gravita în jurul ei și a i se supune: umilitor, necondiționat, uneori tembel sau chiar absurd. Asta e recompensa (singura recompensă) pe care o cere ea de la viață. Și, când nu i se dă, și-o ia singură. Inclusiv viața. Un ghem de contradicții. O femeie care nu-i suportă pe ceilalți, oricum ar fi ei, așa cum - de altfel - ajunge să nu se mai suporte nici pe sine. De aici și sinuciderea stupidă. Până să ajungă aici, singurul ei scop este să se impună, să-i provoace pe ceilalți să o accepte, cu toanele ei aiurite (dar nici așa nu e bine; Jørgen este disprețuit tocmai pentru asta). Cât valorează fiecare dintre ei? Aproape nimic. Ai putea crede că, totuși Løvborg ar fi însemnat ceva mai mult. Poate... ca obiect de agresat, de chinuit. Asta i-ar putea explica, eventual, sinuciderea: i-a dispărut jucăria, ținta. Instabilul, dar totuși puternicul Løvborg i-a făcut bucata, cum s-ar zice, a lăsat-o (prin moartea lui), fără obiectul muncii și al auto-admirației perpetue. Decât să se plictisească, mai bine se omoară. Va fi ultimul ei acces și succes de senzaționalism nestăvilit.
Acestea ar cam fi datele textului, pentru cine și-l amintește; sau, mai știi, chiar se încumetă să-l citească. În ce-l privește, domnul regizor Ostermeier s-a servit à la carte. Adică și-a decupat ceea ce i-a plăcut. Rețetă încercată pe publicul său de acasă, căci nu a făcut decât să-și repete un spectacol de acum 19 ani, montat la Berlin. (Mersi, neică! Nu că ești artist, dar ești galant. Dar ceva mărgeluțe colorate nu ați mai găsit să aduceți aici, în Estul european, Herr Ober?). Și care montare o fi avut, poate, un fel de succes, realizând un alt fel de Hedda Gabler. Doar că... a ales, din toată scriitura formidabilă a dramaturgului, câteva linii epice, pe care le-a simplificat la minimum, eludând cu o nonșalanță atipic germană esența eroinei. A schematizat totul, scoțând din Hedda Gabler cel mult o parodie de Madame Bovary. Neîncredere nu foarte lăudabilă în înțelegerea publicului? Poate fi o explicație. Ca să umpli o sală de peste o mie de locuri, te poți gândi și la asta. Faci un spectacol deliberat popular. Frumos articulat, cu o scenografie splendidă, cu găselnița unghiurilor multiple și al portretelor bidimensionale; căci, na... nihil sine video! Indiscutabil, reprezentația face plăcere, scufundând spectatorul într-o atmosferă agreabilă, frumos luminată și colorată. Nu mai intru în alte amănunte privind părțile bune ale montării, căci a făcut-o colegul de LiterNet Mihai Brezeanu aici, cu a cărui analiză sunt, în bună măsură, de acord.
Echipa de interpreți a fost pusă pe calapodul unor partituri tăiate mai zdravăn ca la cenzură, actorii n-au încotro și se pliază pe comanda șefului. Și e regretabil. Pentru că moștenirea norvegianului era de alt calibru. Sigur, atât Richard Bovnoczki, cât și Alexandru Potocean ori Marius Manole creează totuși - prin măiestria lor interpretativă - niște personaje credibile, în funcționalitatea lor. Ce-i drept, la ei, tăierile din text au fost făcute, totuși, cu un surplus de responsabilitate. Măcar Ana Ciontea și Crina Semciuc intră, fiecare, cu sensibilitate și știința măsurii în personajele încredințate, cărora le conferă substanța umană dorită de dramaturg.
Raluca Aprodu, în rolul Heddei, debutează formidabil, în scena cu Jørgen și mătușa Juliane. Chiar mi-am zis că... da, e călare pe rol. Are datele, are forță, are vibrație. De unde să știu că, mai departe, actrița (altfel cu o energie și o formidabilă empatie în raport cu datele personajului) va fi domolită, redusă la schematismul unor reacții cuminți, ușor de înțeles... așa, ca în filmele americane?
Am sperat (momentul cu împușcarea florilor) că va reveni la tensiunea incandescentă de care s-a arătat capabilă și pe care o conține ibseniana Hedda Gabler. Dar nu (prea)... A fost obligată să reintre în rând, învârtindu-se cu scena; să facă un personaj cât mai modern (?), mai cinematografic, poate, mai pe gustul și capacitatea de înțelegere a publicului larg. Da, poate că așa se fac (și refac, adică se copiază) spectacolele populare. Când nu vrei sau nu poți să pricepi ghemul de tendințe și tentații care bântuie realmente personajul, scoți ceva drăguț, relaxant, agreabil; poate chiar (pentru unii) amuzant. O fi. Dar e păcat.