Avem, deci, pe de o parte, un studiu psihologic foarte fin, aproape psihanalitic al unei femei frumoase, inteligente, destul de cultivate (citește și ea manuscrisul și e limpede că-i înțelege valoarea), manipulatoare, o combinație complicată de pulsiuni înfrînate, calcul și romantism bovaric (prețuiește eroismul celui care întoarce spatele societății, tînjește după finaluri mărețe). Alături, o suită de personaje reduse la tipuri: Tesman e mediocrul candid (o ingenuitate care frizează prostia fără s-o atingă), mătușa sa stupidă și cu frica lui Dumnezeu, judecătorul abil și lipsit de scrupule, anarhistul genialoid, femeia cuminte care se împlinește numai în umbra unui bărbat care-i impune intelectual și căruia i se poate dedica.
Avem și condițiile sociale și economice ale epocii (piesa e scrisă la 1890) care constrîng o femeie ca Hedda, fără mari posibilități financiare, să facă o căsătorie convenabilă pentru a-și putea permite tot ce-și dorește. Discutabilă, de fapt, dorința de lux a Heddei (nu ar renunța nici în ruptul capului la mobila ei scumpă, nici chiar atunci cînd află că postul promis soțului nu mai e atît de sigur).
Thomas Ostermaier spune că îl interesează "două subiecte găsite în piesele lui Ibsen" care îl fac un autor extrem de modern și relevant pentru lumea de azi. "Mai întîi, problema generală a presiunii economice și a grijilor financiare. Apoi, aspectul familial, presiunea asupra rolului femeii în epoca lui Ibsen și astăzi, cu deosebire în climatul neoconservator cu care ne confruntăm [...]" De exemplu, în Hedda Gabler: "cariera universitară a lui Tesman e amenințată de Løvborg. Casa pe care a cumpărat-o, dar pe care nu și-o poate permite dacă nu obține postul" (apud excelentul caiet-program redactat de Anita Neagu).
Montarea lui Ostermaier de la TNB aduce piesa în actualitate (tăind din text, eliminînd un personaj - servitoarea Berta - și adaptînd situațiile). Manuscrisul lui Løvborg e acum pe hardul unui laptop pe care Hedda îl sparge cu un ciocan. Impresia mea e că această actualizare aruncă în aer personajul și sabotează tocmai ideea presiunii socio-economice pe care Ostermaier o pune la baza montării sale: în anii noștri, ce o împiedică pe Hedda să facă studii, să-și construiască o carieră? Nu e o amărîtă, vine dintr-o familie bine situată, prima tinerețe și-a petrecut-o printre intelectuali. De unde presiune? Impresia mea e că opțiunea lui Ostermaier nu rezolvă personajul Hedda Gabler, ci, dimpotrivă, îl face mai incoerent.
Poate mă înșel, dar mi se pare că, în acest spectacol, critica socială trece în plan secund, devine chiar derizorie în comparație cu studiul psihologic. Rămîne însă viabilă figura Heddei, firea ei complexă și stranie. Jucată extraordinar de Raluca Aprodu, cu o gestică perfect controlată, o prezență scenică extrem de puternică: rece, ironică și distantă cu soțul și cu Brack, scăpărînd din ochi față de Løvborg, ieșind chiar din rezerva impusă într-o scenă cu el, cu accese de furie necontrolată uneori (vezi scena cu domnișoara Elvstedt), sarcastică și disprețuitoare cu mătușa Juliane și cu domnișoara Elvstedt. Rămîne ambiguitatea personajului (nu știm de ce se sinucide Hedda: pentru că nu suportă să fie la mîna lui Brack, pentru că simte că-l pierde și pe Tesman, brusc pasionat de munca alături de domnișoara Elvstedt și, previzibil, chiar de ea? Ambele sînt sugerate de jocul Ralucăi Aprodu.
Rămîne, de asemenea, portretul intelectualului mîndru, pasional, impulsiv - toate, nuanțe pe care jocul lui Alexandru Potocean le scoate bine în relief. Rămîne jocul precis al lui Marius Manole (judecătorul Brack, căruia nu mi-e clar de ce i se spune "avocat"), inclusiv într-o irezistibilă scenă de beție. Din păcate, celelalte personaje merg spre caricatură (așa sînt scrise de Ibsen, regizorul pare doar să fi apăsat un pic pedala). Cel mai vizibil e Tesman, pe care Richard Bovnoczki reușește totuși să-l salveze cît de cît din nimicnicia scriiturii: entuziasmul său sincer cînd citește cărțile lui Løvborg, pasiunea cu care se aruncă în "recuperarea moștenirii" sale nu sînt ale unui prost. Caricaturi sînt și domnișoara Elvstedt (impecabilă Crina Semciuc în modestia ei spăimoasă, în admirația totală față de Løvborg) și, mai ales, mătușa Juliane (compoziție de mici dimensiuni, dar perfect desenată a Anei Ciontea).
Și rămîn costumele și o scenografie de o frumusețe stranie: un paralelipiped de plastic transparent care delimitează interiorul, mobilat cu o canapea uriașă îmbrăcată în catifea verde, de grădina casei, cu pereți care culisează precum la casele japoneze, și cu un fel de acoperiș-oglindă înclinat în așa fel ca uneori publicul să poată vedea și secvențe din spatele sau din laturile camerei care se deschide în fața lui. Nu am văzut montarea originală, din 2006, de la Berlin, dar la TNB turnanta e folosită cu mare măiestrie.
Un spectacol rece, precis, care mută accentele din locurile în care le pusese de Ibsen și invită la reflecție.
(foto: Florin Ghioca)