În ziua premierei absolute, Nicu Mihoc împlinea 38 de ani. Actorul trupei Liviu Rebreanu a Naționalului mureșean a fost primul Rudolf Hess și e cel mai recent. Decalogul după Hess by Nelega, Cadariu & Mihoc s-a reluat la aproape 21 de ani după prima reprezentație. În Teatrul de Artă din București. Nu vorbim de un remake (ca mult mai celebrul și infinit mai comentatul Hedda Gabler al lui Thomas Ostermeier de la Naționalul bucureștean, cu premieră întâmplată cvasi-simultan), ci de un revival. O reluare. O renaștere? Același actor, același regizor, același text, două decenii mai târziu.
***
În micuța sală a Teatrului de Artă de pe Strada Sfântul Ștefan 21, spectatorii pot lua loc față în față, la dreapta ori la stânga actorului. Pe lângă clasicele staluri, Decalogul după Hess îngăduie câte 4 scaune la stânga și la dreapta spațiului de joc, pe scenă, printre reflectoarele cărora li se adresează personajul acesta complex și enigmatic, nazistul încarcerat vreme de 47 de ani, din 1941 până în 1987. Mai exact, până pe 17 august 1987, când, la 92 de ani, se sinucide în închisoarea berlineză Spandau (demolată la puțină vreme după moartea lui Hess pentru a nu se transforma în loc de pelerinaj pentru simpatizanții ideologiei mult-iubite de acesta).
Mihoc privește în ochi. Dacă ai bilet pe lateralele scenei, ai certa senzație că împărți celula cu Hess. Pe măsură ce monologul-ficțiune imaginat de Alina Nelega, care cuprinde orele de dinaintea sinuciderii, avansează spre previzibilul final, senzația devine din ce în ce mai apăsătoare. Existența, fie ea și pur dramaturgică, a celui din fața din ta se va sfârși curând, dar delirul țesut (și) de vorbele lui are simptome de nemurire.
E imposibil să asculți video jurnalul-testamentar al celui mai longeviv dintre fidelii lui Hitler făcând abstracție de contextul epocii în care trăim. De succesul pe care ideile acestor mega/giga/tera (terra?) ucigași (și ale celor de nuanță mai roșcată) îl au în anii de pe urmă. În 2003, când a scris textul, Alina Nelega și-l imagina pe Hess rostindu-și spovedania de pe urmă în fața camerelor video care i-au supravegheat non-stop deceniile de pușcărie. Vă imaginați cum ar rupe azi Tik-Tok-ul o astfel de filmare?
Pe scenă, nu sunt camere. Gavril Cadariu nu e un fan al proiecțiilor video, deși chipul lui Mihoc multiplicat pe pereții sălii de spectacol ar produce oarece fiori. Pe scenă & în sală sunt o seamă de reflectoare. Pe rând, chipul actorului și hainele sale negre (care ascund un neașteptat corset alb, metaforă pentru ansamblu vestimentar îngeresc / sugestie a potențialelor preferințe sexuale ascunse ale unui ins ce amestecă nonșalant, printre altele, misoginismul atroce și homofobia) stau în bătaia fiecărei surse de lumină. Fotonii din câte un bec izbesc particulele izvorâte din ochii bărbatului. Bătălia e inegală. Unul după altul, reflectoarele se aprind și se sting. Ochii rămân în memorie multă vreme după.
47 de ani. Hess a avut tot timpul să-și scrie propria narațiune. Propriul testament. Propriul decalog. Dacă o să parcurgeți textul piesei, publicat de Editura LiterNet în 2006 (disponibil gratuit aici), o sa vedeți că, de la un anumit punct încolo, e vorba de cele 10 porunci. În montarea lui Cadariu, cele 10 capitole post-biblice (era să scriu post-apocaliptice, apoi să renunț la post-) nu sunt limpede delimitate. Nici nu e nevoie. Discursul personajului e un delir în formă continuată. Fraze elaborate, comparații pompoase, nume mari, foarte mari, cele mai mari aduse în discuție. Ici și colo, pasaje narative autobiografice. Bucăți de adevăr tăvălite prin hectare de fantezie îmbolnăvită prin gonflarea canceroasă a propriului ego.
Conspirația născându-se sub ochii și urechile noastre, spre folosul nostru, al celor degrabă iubitori de explicații globale, de descrieri coerente, de rezolvări nesofisticate. Nimic complicat, totul simplu, cât mai simplu, cât mai pur, cât mai aproape de paradisul din religii (era să scriu povești). Ce frumos le explică moș Hess pe toate! Ca dumnealui, bobocul nazist, mai rar cineva, Mițule!
***
Tentația de a înșira adjective superlative în siajul interpretării lui Nicu Mihoc e mare. Încerc să-i rezist și să spun că, dacă teatrul înseamnă prezență, fixarea clipei și a locului, înlesnirea joncțiunii dintre un text, un personaj, un actor și un public, atunci se cheamă că Mihoc face teatru. Că reușește să facă spectatorii să vadă lumea prin ochii, mintea, palmele / mănușile (de piele neagră), căruciorul (de pânză neagră), corsetul (de pânză albă), amintirea (de sânge roșu), visurile (de rai blond, fără umbră de defect, murdărie, imperfecțiune) personajului. Că ne aduce lângă dânsul și apoi ca orice gazdă bună / actor mare, se retrage discret, lăsându-ne singuri.
(Data reprezentației: 19 aprilie 2024)