Decalogul după Hess este o pagină de teatru intimist cu reverberări universale, o pagină de istorie care a lăsat răni adânci în întreaga umanitate. O sumbră patologie a războiului palpită sfâșietor în monologul lui Rudolf Hess interpretat impecabil de Nicu Mihoc. Portret construit din confesiunile personajului încarcerat, din conștiința încărcată a acestuia. Analiză a vieții și a militarismului epocii, a crezului și datoriei militare, a noțiunii de patriotism și popor, toate topite într-o răfuială tensionată cu un Dumnezeu ipotetic în fața camerei de supraveghere, adică a mea, a spectatorului curios să pătrundă tainele ce se ascund în sufletul unui "înger negru". Patetic și sinistru dialog cu divinitatea. Nu candid ca al bătrânului evreu Tevye din Scripcarul pe acoperiș care regretă că face parte din "poporul ales" și-l întreabă în glumă pe Dumnezeu "N-ai putut să-ți alegi alt popor?" Nu dialogul unui răzvrătit invidios ca Salieri care reproșează divinității că nu l-a înzestrat cu destul talent pentru a ajunge un geniu de talia lui Mozart din Amadeus. Nu. Firește că retorica e alta. Mai înverșunată, mai gravă. Reproșul lui Hess este tunător, dur, neîndurător, îndreptat spre destinul și finalul războiului. Dacă ar fi câștigat, soarta Germaniei era alta, soarta lumii era alta. Naziștii au vrut să creeze "un paradis pentru o mie de ani". Și el a crezut în fantasma asta, s-a sacrificat pentru ea. Eșecul nu-l consolează. Îl intrigă, îl roade interior până în clipa morții anunțate. Iluzia a fost prea mare. Căderea din ea mistuitoare. Fala Germaniei culturale (Goethe, Mozart, Heidegger) este pusă în balanță cu cea militară (Goebbles, Himmler, Göring). Niște scârnăvii ordinare aceste slugi ale lui Hitler! Niște îngâmfați ipocriți. Parcă el a fost altfel până la un punct? Dar a greșit și a fost luat de prost.
Cu desăvârșit talent își modulează vocea Nicu Mihoc în cursul discursului său patetic spre a-și deplânge încordat și nefericit singurătatea și recluziunea, destinul și confuzia istorică în care a intrat orbește. Glasul lui sună când șoptit, când tunător, transmițând fiorul cutremurător al disperării. Un recital actoricesc de mare forță realizează minunatul Nicu Mihoc spre a pune în evidență amploarea zguduirilor lăuntrice ale personajului. Hess își analizează cu mare cruzime momente importante din viață. Retrăiește învingerea fricii din copilăria petrecută la Alexandria, în Egipt, unde tatăl lui era un importator german. Îi renegă pe englezii care n-au vrut să negocieze pacea cu Germania, atunci când, printr-un act de curaj extrem și naiv, trădându-l pe Hitler, a zburat clandestin în Scoția, dar englezii l-au predat la sfârșitul războiului și a fost judecat la Nürenberg pentru crimele de război niciodată recunoscute. Se apără cu disciplina militară, cu acel crez nestrămutat în izbândă, cu dorința de a face bine, cu dorința de a sluji Germania, dar, în fapt, apare pe scenă ca un animal hăituit de tenebrele trecutului.
Îmbrăcat în tunică neagră, cu mânuși negre pe mâini, ridicându-se anevoios dintr-un scaun cu rotile, sprijinindu-se pe un baston, Hess apare în clar-obscurul scenei ca un vultur negru atins de decrepitudine, încă în stare să se privească hotărât și obiectiv în ochi. În ochii istoriei și ai propriei conștiințe. Când își dă jos corsetul alb, el rămâne despovărat de vanitățile omenești, de credințe deșarte, singur și gol în fața istoriei. Posteritatea să-l judece.
(foto: Adrian Pîclișan)