Am văzut acum cîteva zile Visul unei nopţi de vară făcut de regizorul lituanian Oskaras Korshunovas. Şi rău îmi pare. Am plecat furios, cu dureri de cap şi cu regretul că n-a avut pauză.
A fost un fel de spectacol cu uşi. Mari. Actorii dovedeau, fără excepţie, impresionante calităţi sportive: cărau fiecare câte o uşă din lemn pe care o aplecau frumos, la unison, în toate direcţiile posibile, după care se ascundeau, din spatele cărora ieşeau, ei sau o mână a lor, uneori chiar două, un picior sau două. Asta când nu băteau ritmic uşile de podea. Tare. S-audă toată lumea. Până la surzire. Uşile jucau. Asta era marea găselniţă. Şi cui voia s-o vândă, nouă, care am văzut Danaidele lui Purcărete? Oare el îl văzuse? Şi dacă da, de ce l-a coborât într-atât? Din textul lui Shakespeare a mai rămas doar trama. S-a dus naibii orice urmă de poezie. De subtilitate, nici nu poate fi vorbă. Regizorul a pedalat numai pe violenţă, pe agresivitate, pe pasiunea dezlănţuită. Opţiune care, în sine, se poate discuta. Problema e cum a făcut-o. Prost de tot, zic eu. Toată desfăşurarea asta de forţă brută, primitivă în sensul cel mai propriu al cuvîntului, se putea mula pe orice text, pe orice poveste, nu avea nici o legătură cu Shakespeare. Iar poantele erau la nivelul unei serbări de liceu, şuşe grosolane. Actorii asudau din greu. Şi se vedea. Unii făceau, ce-i drept, mişcări pentru care un saltimbanc i-ar fi invidiat. Dar vorbeau prost, ţipau, cu voci nestăpânite, nelucrate, needucate. Ceea ce era cu atât mai evident cu cât abia cu câteva seri în urmă putusem vedea şi asculta trupa de la Piccolo Teatro.
Restul, cele câteva momente hazoase, vreo soluţie bine găsită, vreo atitudine frumoasă, chiar nu mai contează, se pierd în bubuiala atotcuprinzătoare.
Mi s-a întîmplat să văd în multe case de intelectuali, dacă nu subţiri, măcar decenţi, colecţii impresionante de albume de artă de cea mai bună calitate, de la Bruegel la Dali, iar pe pereţi, agăţate nişte kitschuri ordinare, nu chiar ţiganca cu un sân dezgolit, dar fazani, pepeni şi alte asemenea din belşug. Cam la fel se întâmplă şi la teatru: aproape aceiaşi spectatori, inclusiv oameni de teatru, care se extaziau la trupa milaneză şi la ruşii care jucaseră cu o seară înainte A douăsprezecea noapte, aplaudau frenetic spectacolul lituanian. O excelentă demonstraţie pentru lipsa acută de criterii şi pentru devălmăşia valorilor din minţile multora.
A se mai vedea? A se slăbi.