Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional Shakespeare 2006

Catharsisul - o categorie uitată? - Poveste de iarnă


Adevărul, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Până la acest spectacol nu credeam să mai existe catharsis. O categorie de mult apusă şi bine îngropată în teoriile despre Antichitate. De la Săptămâna luminată, montată de Mihai Măniuţiu sau de la Orfanul Zhao, în regia lui Alexandru Dabija, nu am mai pus sub lupă emoţii de asemenea consistenţă, atârnând de o materialitate grea.

Şi uite că se întâmplă la un basm spus în japoneză, Poveste de iarnă, spectacol prezentat în cadrul Festivalului Shakespeare. Obişnuită cu festivalurile noastre naţionale, cu selecţia lor clientelară, cu marile lor succese care, cel mai adesea, nu depăşesc o estetică de anii '70, era cât pe aci să proiectez un val de neîncredere şi asupra Festivalului Shakespeare. Eroare! Fiecare spectacol din cele patru de la Bucureşti (A douăsprezecea noapte, regia Declan Donnellan, produs de Festivalul Internaţional Cehov de la Moscova, în cooperare cu Compania "Cheek by Jowl" din Londra, Visul unei nopţi de vară, regia Oskaras Korsunovas, Teatrul Municipal din Vilnius, Poveste de iarnă, regia Kurita Yoshihiro, Teatrul "Ryutopia" din Niigata, Japonia şi Hamlet, regia Omri Nitzan, Teatrul "Cameri" din Tel Aviv), a adus o direcţie destul de rar văzută de publicul de aici. Mă întreb ce ar fi opinat critica noastră conservatoare, care dictează canoane în teatrul românesc, speriată că "tinerii nu îşi mai ridică ochii către cer", în legătură cu Hamlet-ul rocker, belicos şi ultraenergetic din spectacolul Teatrului din Tel Aviv.

Dar să ne întoarcem la fantastica Poveste de iarnă. Atmosfera e mitic-stranie. Pe fundal stă o imagine compozită, ascensională, o cruce creştină, intens-albă, cu infiltrări de bonsai, cu răsuciri poticnite, ramuri creponate şi contorsionate. Patru statui încet mişcătoare, fete cu faţa vopsită în alb No, fără expresie, se învârt lent lângă mai multe sfere albe, luminate pe dinăuntru. Timpul curge inexpugnabil, odată cu mişcările lor imperceptibile. Un timp obiectiv, încercuit de timpuri personale haşurate, stratificate, care, prin rotirile celor patru fete cu feţe abstract-albe, imaculate şi imobile, înglobează tot ce e în jur. Pe tot parcursul spectacolului, făpturile-statui scot sunete stranii, atât de înalte, atât de fracturate, că par digitale. Suprapunerea de esenţe mitice, de o simplitate fără breşă, incizează încărcătura grea, cu depozite întregi de civilizaţie şi experienţă, pescuind în afecte reprimate. Şi rigidizate în îngheţuri. Latenţe imense care produc cutremure în adâncuri. Nimic în acest spectacol nu e emoţie artificială. Expresia se manifestă ca un adjuvant redus, precar, atent formatat, schematizat, care pune amortizoare marilor avalanşe de la rădăcinile fiinţei. Nimic nu iese la suprafaţă. Sobrietatea actoriei, jocul auster, rigiditatea corpurilor arată cum zvârcolirile se declanşează şi iau amploare doar în adâncuri. Presimţirea acestor planuri multiple, straturi suprapuse infinite, lumi interioare concentrice, din care iese la iveală numai câte o reflexie palidă pe feţele actorilor, e ceea ce naşte catharsisul la o parte din public (alta, obosită de staticul reprezentării, părăseşte sala la pauză).

Jocul interiorizat al personajelor principale lasă să se înţeleagă că dincolo, în adâncuri nevăzute, suferinţele au o consistenţă exemplară. Acest exemplar este dublat, în spectacolul lui Kurita Yoshihiro, de simplitate şi de minimizarea perfectă a mijloacelor actoriceşti. Statura dreaptă, aparenta imobilitate a fiecărui personaj fac totul să respire, solemn-simplu, sensuri, dincolo de artificiile obişnuite; departe de psihologiile, oricât de complexe, întâlnite pe scenă. Regina învinuită are nobleţe, eleganţă în atitudine, frumuseţe şi demnitate, cum rar se văd la personajele feminine din teatrul românesc, înjosite de propria suferinţă sau de relaţia cu exteriorul. Aceeaşi sobrietate se citeşte şi în jocul Regelui. Mijloacele tiranului din faimoasa poveste sunt bine strunite şi atent reduse la esenţial, în timp ce vina tragică ia amploare, iar mirajul suspiciunilor îi amputează personalitatea, rupând echilibrul rege-cosmos. Un traumatism ale cărui efecte pot fi vindecate numai cu un deceniu şi jumătate de penitenţă.

Emoţia grea, pentru care orice translaţie lingvistică e balast fără acoperire, rămâne de necuprins în cuvinte. Ritmul spectacolului pare consonant cu mersul universal al lumii şi cu mişcările cosmice. Restul... e catharsis.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional Shakespeare 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


Alte articole

 All you need is bossa nova love - A douăsprezecea noapte, Oana Stoica
 Nu cred în natura evanghelică a textului (Silviu Purcărete) - Troilus şi Cresida, Andreea Dumitru
 Trepăduşi cu muşchi şi logoree - Troilus şi Cresida, Cristina Rusiecki
 Hamlet vitaminizat, Cristina Rusiecki
 Cu degetul pe trăgaci - Hamlet, Magdalena Boiangiu
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional Shakespeare 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer