Pe un interval destul de lung, dar foarte strâmt, incizat printre spectatori, actorii de la Teatrul "Cameri" din Tel Aviv interpretează Hamlet. Spaţiul înconjoară şi asimilează publicul, se joacă peste tot, în faţă, în spate, în capetele de interval. Rotindu-se în scaunele "Senator", bine priponite în pământ, spectatorii, cu intimitatea confiscată, se întorc te miri unde: oriunde se desfăşoară protagoniştii. Zonele în care publicul se simte intangibil, inviolabil, securizat au fost anulate. În jurul său, prinde forme ultraenergetice, dinamicul spectacol al clasei oamenilor politici, cu jocurile lor venale de culise. Un Hamlet întru totul actualizat, cu referiri la tensiunile politico-teritoriale din Israel.
De la personajul principal până la ultimii figuranţi cu care se încheie spectacolul, îmbrăcaţi în costume antitero, lumea este cea a zilelor noastre, prin tipologie, haine şi atitudini. Frenetic, cu ceva din neastâmpărul fioros al lui Klaus Kinski, Hamlet e un fel de posibil comandant (militar?). Nobil şi cult, însă, care ştie să cânte impecabil la pian. Tânăr şi frumos, nu are nimic din blegeala dubitativă, sedimentată în percepţia asupra acestui personaj în toate colţurile mapamondului. Sau din binecunoscuta nehotărâre a intelectualului sensibil. Dimpotrivă, Hamlet e un om de acţiune, plin de tenacitate, care nu pierde mult timp stând pe gânduri. Efervescenţa interioară nu-i lasă o clipă de linişte, creând abisuri şi rupturi foarte sugestive în ritmurile de joc ale actorului (Itay Tiran). Departe de dulcii dilematici, suav neputincioşi, intraţi în conştiinţa publicului de la noi (din interpretarea fie a lui Marcel Iureş, Ion Caramitru sau Adrian Pintea), acestui Hamlet vitaminizat, debordând de vitalitate şi mişcare, obsesia nu-i dă pace, îl energizează până la deznodământ.
Cu nici un chip, însă, nu-şi pierde neîntinarea. Din aceeaşi clasă a neîntinaţilor face parte şi Ofelia, deşi ascultă techno-trash şi dansează spasmotic, în transă. Chiar şi aşa, voalată în alte semne, tradiţionala sa inocenţă rămâne neschimbată, ca şi mirarea halucinată din faţa zonelor umbroase ale iubirii. Chinul fetei care nu s-a hârşit în a diseca tot ce se întâmplă în curgerea propriilor fluide psihice staţionează în adolescenta de pe scenă. Durerea imposibil de decodat de către mintea ei tânără, haosul în sentimente şi povârnişurile interioare care se cască după orice apropiere de iubit, dezordinea energiilor neştiute şi chinuitoare ale abisurilor feminităţii se păstrează structural aceleaşi ca la orice Ofelie, chiar dacă cea de faţă e una metalistă. În clasa neîntinării se înscrie şi Laertes, care, cu şuviţe lungi şi blonzii, trecut printr-un proces de raţionalizare, respiră aceeaşi impresie de tinereţe energetică. Om pus pe acţiune, nu dă nici o ceapă degerată pe vechea metafizică. Laertes face parte, în viziunea lui Amir Krief, dintre oamenii temeinici şi pragmatici, bine orientaţi, care au scopuri de atins şi le ating.
Cu asemenea personaje, fireşte, situaţiile se bulucesc, ritmul e antrenant, ca în hardrock-urile ascultate de protagonişti. O agresivitate subiacentă se citeşte fără oprire, mai cu seamă la final, când puterea este preluată de militari (de un Fortimbras primitiv, cu priviri metalice, în uniformă de comando). Subtextul e limpede, războiul poate răsări în orice clipă, într-o lume care nu se mai setează nicicum în funcţie de regimul virtuţilor, fie ele şi militare. Militarism, clovnerie şi seducţie mediatică - din ele se compune jocul. Şi atunci este firesc ca personajul emblematic al lumii noastre, unde valoarea numărul unu e imaginea şi fiecare îl supraveghează pe celălalt în desfăşurările de culise, să fie mai puţin Hamlet, şi mai mult Claudius. Nici o situaţie fără acumulare de capital politic pare să fie deviza acestui rege, sprinten şi versatil în goana după imagine. Setul demagogic e o noţiune deja epuizată, vedeta politică se creează distorsionând realitatea în folosul propriei imagini, printr-un costruct de mini-compuşi media: minciună după minciună, imaginea contrafăcută după imagine contrafăcută (moartea cu microfonul în gură este elocventă). Moral soios, bine adaptat la sistem, cu ţinuta corectă a oamenilor politici, cu puterea de a manevra prieteniile lui Hamlet în slujba propriului interes, Claudius (Gil Frank), calculându-şi în fiecare moment poziţia şi beneficiile de imagine, nici măcar nu se mai sinchiseşte (ca orice politician din ziua de azi), să se prefacă în căutarea binelui.
Desprins de sensurile intelectuale, de himere şi de adâncuri dilematice, Hamlet de la Teatrul "Cameri" din Tel Aviv e un spectacol ultraenergetic, oglinda isteriei mediatice a zilelor noastre şi a singurei obsesii a clasei politice: manipularea.