Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional Shakespeare 2006

Nu cred în natura evanghelică a textului (Silviu Purcărete) - Troilus şi Cresida


Dilema Veche, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În noiembrie 2005, Silviu Purcărete a montat Troilus şi Cresida de W. Shakespeare, la Teatrul "Katona József", renumita scenă budapestană pe care puţini regizori străini au mai făcut un asemenea succes - după cum observa directorul acesteia, Gábor Zsámbéki, la conferinţa de presă consacrată spectacolului, în finalul primei ediţii bifocale a Festivalului Internaţional Shakespeare (Craiova-Bucureşti). Cele două reprezentaţii oferite, pe 13 şi 14 mai 2006, la Sala Izvor a Teatrului "Bulandra", au marcat şi un sfîrşit de stagiune în care Purcărete a fost prezent pe scenele româneşti (la Cluj, Craiova şi Sibiu) cu încă trei montări: Cumnata lui Pantagruel după Rabelais, Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului de Shakespeare şi Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett. "Cea mai teribilă dintre piesele lui Shakespeare", cum o consideră regizorul, pentru că în ea "nu mai există speranţă şi repere" - există însă, în doze bune, spaimele zilelor noastre -, Troilus şi Cresida ne-a arătat o trupă disciplinată, munca fidelilor colaboratori ai lui Purcărete (scenograful Helmut Stürmer şi compozitorul Vasile Şirli), dar şi o atmosferă mai curînd céliniană şi un umor devastator. Căci, din Troilus şi Cresida, Purcărete nu reţine romanul iubirii, ci mai degrabă, la fel ca autorul Călătoriei la capătul nopţii, el pare interesat de ceea ce se întîmplă cu "o ceată deşucheată de băieţi veseli", prinşi în mijlocul "unei formidabile erori".

Andreea Dumitru: În 1988, Emil Boroghină v-a propus să montaţi Troilus şi Cresida la Craiova. Aţi opinat atunci că e prea devreme, invocînd amintirea încă puternică a spectacolului lui David Esrig. În 2005, vă simţeaţi mai pregătit pentru acest text ori lumea vi se părea, cumva, mai "coaptă" pentru el?
Silviu Purcărete: Piesa e aşa cum o ştim, şi e a fiecărui timp, însă fiecare epocă citeşte o capodoperă în funcţie de nevoile sale. Într-un fel "suna" ea în secolul al XVIII-lea şi cu totul altfel, probabil, în secolul al XIX-lea. Sigur că, uneori, o poveste se impune mai agresiv, alteori mai puţin evident, or Troilus şi Cresida e o piesă cu foarte multe straturi de semnificaţii. Nu vorbeşte numai despre agresivitate şi despre războiul absurd, nu e numai o reflecţie morală. E aici un cinism care nu există în nici o altă piesă a lui Shakespeare. Asta o face, poate, atît de interesantă astăzi: modul cinic de a privi istoria şi natura umană.

A.D.: Spectatorii români au fost oarecum surprinşi de această montare, la prima vedere mai articulată pe text, cu tuşe "purcăretiene" ceva mai discrete. Să fie doar consecinţa întîlnirii cu un alt stil de interpretare şi cu un alt tip de public?
S.P.: Cred că asta este o falsă problemă. Eu mă consider un regizor cît se poate de ataşat şi de fidel textului. Dar într-un anume fel. Nu cred în natura lui evanghelică, nu cred că o virgulă sau un cuvînt scos îi denaturează - cum să spun - caracterul sacru, cu atît mai mult cu cît în 99% dintre cazuri avem de-a face cu traduceri. De fapt, n-am montat decît o singură piesă de Shakespeare în viaţa mea, cînd am făcut Furtuna în limba engleză (la Nottingham Playhouse, în 1996 - n.red.). În rest, am pus în scenă doar spectacole după textele sale, rescrise de diverşi traducători, unii mai buni, alţii mai răi.

Sigur că m-am raportat la original în permanenţă - atît cît m-am priceput -, prin urmare mi-am permis să tai acolo unde consideram că traducerea nu aducea nimic în plus. Faptul că se vorbeşte mai mult într-un spectacol nu înseamnă neapărat o mai mare fidelitate faţă de text. Pentru că atunci ar fi foarte simplu: ai o piesă extraordinară, actorul vorbeşte şi toată lumea este fericită. Dacă aş fi făcut Troilus şi Cresida în româneşte, aş fi fost mai atent şi, probabil, aş fi tăiat chiar mai mult. Cum nu cunosc limba maghiară, tăieturile au fost relative.

A.D.: Aşadar, nu pentru că ar fi publicul teatrului budapestan mai obişnuit cu astfel de montări...
S.P.: Oricum, nu m-am gîndit la asta.

A.D.: Niciodată nu luaţi în calcul aşteptările publicului?
S.P.: Nu, de unde să cunosc eu publicul maghiar?! Nu aveam cum să-i studiez reacţiile.

A.D.: Dar poate vă ajunsese la urechi zvonul că, de obicei, regizorii străini dau greş acolo...
S.P.: Ei, asta a fost aşa, o drăgălăşenie, o glumă din partea lor, nu-mi dau seama cît de reală e povestea... În orice caz, defectul major al spectacolului este că are cam cu douăzeci de minute mai mult decît ar fi trebuit. Şi asta exact din cauza faptului că n-am putut să controlez textul şi să las numai ceea ce era esenţial şi cu adevărat shakespearian în el.

A.D.: La conferinţa de presă, Gábor Zsámbéki amintea că, deşi relaţiile dintre ţările noastre nu au fost întotdeauna foarte fericite, în teatru lucrurile stau cu totul altfel... În fond, aţi montat o piesă despre tensiuni politice, iar în spectacol, graniţa - un "zid" inexpugnabil făcut din lavoare - nu e doar o idee, ci un obstacol cît se poate de concret în derizoriul lui.
S.P.: Nu m-am gîndit în mod special că voi avea şi eu o contribuţie diplomatică la povestea asta.

A.D.: În ciuda subiectului spinos, atît de actual, spectacolul are un aer retro, precum acele filme de gen în care vezi trupe cantonate în foste hoteluri, în castele părăsite...
S.P.: Ce altceva ar fi trebuit să fac? O cazarmă în anul 2005? Sigur, e un timp retro, dar într-un mod destul de nedeterminat. De fapt, totul se desfăşoară ca un joc. Piesa lui Shakespeare nu vorbeşte despre un război, ci despre un joc. Sînt două grupuri de nărozi care se joacă de-a războiul. Ca nişte studenţi sau copii care pierd, la un moment dat, controlul lucrurilor. La început, pare o simplă dispută, îşi aruncă vorbe şi bucăţele de hîrtie, îşi dau bobîrnace, dar încet, încet, totul se transformă într-un măcel. Din greşeală, din prostie...

A.D.: Inevitabil.
S.P.: De fapt, asta e. Nu e o piesă despre război.

A.D.: Dar despre iubire?
S.P.: Mai degrabă despre imposibilitatea iubirii. E o piesă cinică. Nu vreau să spun că iubirea nu există, ci doar că ea n-are nici o legătură cu criteriile morale.

A.D.: De ce aţi ţinut ca Thersit şi Pandarus, cele două personaje care nu se întîlnesc niciodată în piesa lui Shakespeare, să se "împrietenească" la finalul spectacolului?
S.P.: Pentru că, la un moment dat, trebuia găsită o formă de armonie şi de pacificare a conflictului. Dacă ea nu se putea realiza prin iubire, prin înţelegere şi raţiune, atunci putea fi găsită prin armonizarea desfrîului.

A.D.: Prin urmare, nu atît printr-un pact al filosofilor... al filosofului ticălos cu cel optimist.
S.P.: Exact. Sînt doi poli: pe de o parte - Thersit, căruia nimic nu-i place şi care cîrteşte mereu, de cealaltă parte - Pandarus, căruia îi place totul, el fiind, de fapt, un personaj pozitiv, în sensul arhaic la termenului. Pandarus este codoşul sacru, care încearcă să împerecheze fiinţele umane, pentru că împerecherea sexuală reprezintă, după el, singura salvare a lumii. Sigur că eşuează, şi suferă din pricina asta. De aceea l-am mai umanizat pe Thersit. M-am gîndit că, la sfîrşit, măcar atît poate şi el: să-i facă masaj unui om care suferă de oase.

A.D.: De curînd, la Sibiu, aţi montat pentru prima dată în carieră un text de Beckett, autor care spunea că "eşecul reprezintă universul artistului". Ce relaţie aveţi cu eşecul (nu cu insuccesul)? Vă e teamă să rataţi un spectacol?
S.P.: Mi-e teamă absolut întotdeauna, lucrez în panică de fiecare dată.

A.D.: Cînd vă eliberaţi de ea?
S.P.: În momentul în care am terminat un spectacol şi sînt fericit că am scăpat de el. Aproape fiecare spectacol e, parţial, un eşec personal. Sînt lucruri care nu-mi ies. Totuşi, povestea asta e destul de relativă. Uneori e vorba de eşecuri mai rafinate, mai subtile, nu trebuie neapărat să fii bătut cu roşii...

A.D.: Într-un fel, ele hrănesc viitoarele spectacole...
S.P.: Au, oricum, o semnificaţie strict personală şi sînt cu totul altele decît cele pe care le-ar putea aprecia ca atare cineva din afară.

A.D.: Eşuează vreunul dintre personajele piesei Troilus şi Cresida într-un mod care vă este - să spunem - familiar? Poate Pandarus? Poate Thersit
S.P.: În mod automat, cînd faci o piesă, intri într-un soi de empatie cu personajele.

A.D.: Şi de care vă simţiţi mai apropiat?
S.P.: Sînt mai mulţi. Şi Thersit, şi Pandarus... Ei sînt, de fapt, vocile lui Shakespeare, pe care nu ai cum să nu le preiei. În jurul acestor stîlpi se învîrte povestea.

A.D.: Totuşi, dozajul afinităţilor rămîne secret.
S.P.: E adevărat, deşi el nu e raţional, nu e cuantificat dinainte, ci se naşte natural, organic.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional Shakespeare 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andreea Dumitru


Alte articole

 All you need is bossa nova love - A douăsprezecea noapte, Oana Stoica
 Trepăduşi cu muşchi şi logoree - Troilus şi Cresida, Cristina Rusiecki
 Hamlet vitaminizat, Cristina Rusiecki
 Catharsisul - o categorie uitată? - Poveste de iarnă, Cristina Rusiecki
 Cu degetul pe trăgaci - Hamlet, Magdalena Boiangiu
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional Shakespeare 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer