Că actorii ruşi sînt, în mare parte, excepţionali, ştim. Că englezii au umor, de asemenea. Că de la Declan Donnellan ne putem aştepta la tot felul de năstruşnicii, la fel. Astfel că bijuteria numită A douăsprezecea noapte, coproducţie a Festivalului Internaţional Cehov de la Moscova şi a companiei "Cheek by Jowl" de la Londra în regia lui Declan Donnellan nu a fost o surpriză. Shakespeare e obsedat de dragoste, zice Donnellan, aşa că spectacolul începe întunecat, cu decoruri şi costume negre, tocmai potrivite cu lumea lipsită de iubire, îndoliată, sihăstrită din Iliria, dar se luminează, se deschide în a doua parte, cînd love is in the air.
Dualitatea elegantă a costumelor negre şi crem se acordă cu dualitatea identităţilor. Trupa de actori este alcătuită doar din bărbaţi, lucru obişnuit la Donnellan, care insistă astfel pe ideea revenirii teatrului la forma sa iniţială, în care actoria era o meserie exclusiv masculină. Ideea nu ţine atît de istoria teatrului, cît de folosirea actorului drept vehicul pentru rol (am mai auzit asta, nu?). Donnellan sculptează personajul în actor şi nu mai contează că Olivia este interpretată de un bărbat, atît timp cît esenţa personalităţii ei este corect decriptată. Şi lucrul ăsta se întîmplă pentru că travestiurile nu au nimic grosier, vulgar. Este un delicat balet al gesturilor care fac personajul, suprapus cu atitudinea actorului care este personajul.
Olivia are ţinuta unei mari doamne, distinse şi conştiente de rangul ei, Viola este o pretty woman (aşa cum Sir Andrew e o caricatură de macho man) care îşi exhibă gesturi voit bărbăteşti pentru a susţine aparenţa masculinităţii, iar Maria face parte din categoria cameristelor care îşi imită stăpîna, cu un plus de isteţime şi un minus de eleganţă. E savuroasă scena în care, lovită de Sir Toby, Maria plînge în pumni, în timp ce agresorul cîntă vinovat cu obrazul lipit de ceafa ei, în cel mai drăgăstos şi delicat gest cu putinţă. Consolată cu votcă şi ţigări, ca o adevărată doamnă, Maria explodează într-un delicios număr de cîntat şi dansat pe masă. Atmosfera tuşează pe alocuri relaxarea din Unora le place jazzul, numai că aici bossa nova face legea, iar travestiţilor le lipsesc machiajul strident şi rochiile groteşti ale lui Jack Lemmon şi Tony Curtis. De altfel, începutul spectacolului, în care fiecare actor rosteşte primele cuvinte din monologul Violei, "tatăl meu", pune clar în ecuaţie convenţia teatralităţii. Oricare dintre ei poate juca practic orice personaj, cei ce se aleg cu însemnele feminităţii aflîndu-se la mîna hazardului. Toate numerele muzicale, transformarea ad-hoc a actorilor într-o orchestră de bossa nova care cînta şi dansează profesionist (la fel ca bandul de jazz din Romeo si Julieta regizat de Bocsardi Laszlo), recitalul afectat al lui Feste, care iese din scena cu buchetul de flori aferent ca o primadonă, au eleganţa simplităţii.
Nimic nu e forţat, îngroşat, fals în spectacolul lui Donnellan, asta şi datorită excelenţilor actori ruşi. Am fost tentată să scriu că e un spectacol excepţional. Nu, este un spectacol normal. Acesta ar trebui să fie nivelul de performanţă în teatru.