Violoncelistul Andrei Ioniță a fost, în stagiunea 2023/2024, artist în rezidență al Filarmonicii George Enescu. După spusele sale, și-a început acest stagiu cu un recital cuprinzând muzică din Suitele pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach, și și-a încheiat rezidența artistică, cu un bis, tot din muzica scrisă de cantorul de la Thomaskirche din Leipzig.
Andrei Ioniță este câștigător al mai multor concursuri internaționale importante: Premiul I la Concursul Internațional Piotr Ilici Ceaikovski de la Moscova (o performanță magistrală) , premiul ARD, premiul Emanuel Feuermann și premiul Aram Haciaturian.
Publicul îl îndrăgește pe Andrei Ioniță și-l așteaptă mereu cu interes în sălile de concert, spre a se bucura de talentul, spontaneitatea și virtuozitatea sa. Și în acest concert de Aram Haciaturian, rareori cântat la noi, tânărul violoncelist a excelat, colaborând profesionist cu orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Michael Sanderling, el însuși un mare violoncelist.
Concertul pentru violoncel în mi minor de Aram Haciaturian a fost compus în anul 1946 pentru Sviatoslav Knușevițky, și avut premiera la 30 octombrie 1946. Compozitorul a scris de asemenea, un concert de pian (1936, pentru Lev Oborin) și unul pentru vioară (1940, dedicat lui David Oistrah).
Acest concert în mi minor, mai degrabă o simfonie concertantă pentru violoncel și orchestră, se face ecou al experiențelor dureroase ale lui Haciaturian, din timpul războiului. Din cauza aceste compoziții, Haciaturian a fost înlăturat pe nedrept din Uniunea Compozitorilor Sovietici, pentru așa-zisul formalism (Decretul Jdanov, 1948).
Concertul cuprinde trei părți: 1. Allegro moderato; 2. Andante sostenuto; 3. Allegro (a battuta). Lucrarea conține multe aluzii la folclorul armean și la ritmurile de dans aferente, precum ar fi ashoug-ul.
Ascultam o muzică plină de frenezie ritmică, cu teme populare, având dezvoltări motivice rafinate, pătrunse de melancolie, nonșalanță, expresie sumbră și virtuozitate instrumentală.
În prima parte, introducerea orchestrală prefigura un motiv cu formulă ritmică obsedantă de dactil (o optime urmată de două șaisprezecimi), alternată cu sincope, pe care violoncelul solist o prelua și o dezvolta. Frumos s-a rostogolit acel solo de clarinet în si bemol. Admiram intervențiile fagotului, cu mersul său melodic strâns, cromatic, șerpuit. Un stretto al corzilor, dublat de harpă, a citat faimoasă temă Des Irae (Ziua mâniei sau Proza morților).
Cât de frumos au sunat momentele de tânguire ale violoncelului solo, acompaniat de viorile cu surdină! O muzică rapsodică. Pasajele în spiccato ale solistului aduceau o stare de îndârjire, care se lumina prin tema clarinetului. Dirijorul Michael Sanderling a reușit să gradeze discursul muzical spre punctul culminant al părții, în care tutii-ul reitera motivul cu formulă dactilică, în fortissimo. Dificila și ampla cadență solistică - cu pasaje în duble coarde - amintea de tema secundă, cu acea melopee intens vibrată, a fost cântată cu o agogică suplă. Repriza a reamintit frumusețea și coloristica sonoră din Expoziție. Admirabil a fost realizat timbral momentul în care violoncelul și contrabasul din ansamblu combinau sunetele. Accente puternice susținute de timpan, aduceau un dinamism deosebit. În Coda părții virtuozitatea solistului era una debordantă. Mai apoi, auzeam în Andante sostenuto, partea a doua, o muzică introspectivă, sumbră. Melodia improvizatorică a flautului parcă străpungea tăcerea nopții (sonorități în frullato - procedeu special de alternare rapidă a sunetelor, asemănător cu tremolo). Cantilena lascivă a violoncelului solist se derula într-o atmosferă languroasă (voci extreme-vioara primă și contrabasul). Harpa intervenea cu arpegii imense, în valuri. Frumos a sunat tema clarinetului acompaniat de contrabasuri în pizzicato. Teme anterioară se derulau calm. O parte dominată de melancolie, de spirit dramatic sever, melodie melismatică. Percepeam ceva asemănător cu o nocturnă. Apoi, muzica se estompa încet, într-un final liniștit. Ultima mișcare, Allegro (a battuta), foarte vie, tensionată a început cu violoncelul care intona prima temă, similară cu ideea principală expusă în prima parte a concertului. Acea forfotă și nivel crescut de energie (percuția cu cinel), treptat a scăzut, până aproape de sfârșit, unde mișcarea s-a încheiat cu o codă rapidă, spectaculoasă, în care Andrei Ioniță și-a putut etala agilitatea și tehnica sa excepțională.
Aplauze puternice și ovații repetate, buchete de flori au încununat o manifestare concertistică memorabilă.
La cererea publicului, Andrei Ioniță a oferit două bisuri: 1. Lamentatio din Cântece armenești de Giovnni Sollima, și 2. o piesă solo, interpretată exclusiv în pizzicato - Chonguri, din ciclul Cinci piese pe teme folk, compusă de georgianul Sulkhan Tsintsadze. După epuizantul concert de Aram Haciaturian, Andrei Ioniță a mai arătat o mostră de virtuozitate și expresivitate.
În pauză, violoncelistul Andrei Ioniță a oferit în holul Ateneului o sesiune de autografe.
Seara muzicală a continuat apoi la sala de concerte a Ateneului Român, care de curând a primit o importantă recunoaștere internațională: Marca Patrimoniului European.
Publicul - printre care numeroși tineri - a ascultat Simfonia «Manfred» în si minor, op. 58 de Piotr Ilici Ceaikovski, în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Michael Sanderling. Această simfonie în patru scene a fost compusă în 1885, la îndemnul lui Mily Balakirev și dedicată acestuia. Manfred, e inspirată de poemul-ficțiune gotică aparținând lui George Gordon, Lord Byron [3].
Este singura operă simfonică programatică a lui P.I. Ceaikovski, scrisă în mai mult de o mișcare, fiind mai mare decât oricare dintre simfoniile sale numerotate atât ca lungime, cât și ca instrumentație. Reprezintă o culme a programatismului psihologic ceaikovskian, având ca idee centrală substratul filozofic: Manfred, măcinat de problemele existențiale și de sentimentele pe care le nutrește pentru iubita sa Astarteea, caută liniștea și împăcarea sufletească; salvarea apare doar în fatalitate, moartea eliberatoare fiind primită ca o împlinire supremă, apoteotică.
Unitatea construcției este conferită de prezența, în toate cele patru mișcări, a unor teme-personaj cu rol de leitmotive - Manfred, incantația, Astarteea - care circulă în întreaga simfonie, primind înfățișări variate în funcție de program și de natura sentimentelor exprimate. "Tema lui Manfred, întruchiparea configurativ-sonoră a personajului central evoluează, expusă în partea I, Lento lugubre, apare într-o accepție tragică, în partea a doua, Vivace con spirito, un scherzo fantastic, iar în partea a treia, aceasta apare într-un tablou simfonic tip pastoral" [4].
În Expoziția formei hibrid de sonată a primei părți, sesizam cum cele două idei muzicale - tema lui Manfred și cea a incantației - acționau precum un cuplu. Frumos a sunat suprapunerea structurii acordice cu elementul monodic al temei. Ascultam contrabalansarea saltului descendent de septimă cu mersul treptat ascendent din tema incantației. Se contura apoi, pe fundalul freamătului corzilor (tremolo), melodia cântată sublim, de clarinetul bas (Largo). Cu câtă măiestrie a dozat Michael Sanderling dinamica, în redarea ornamentelor, încadrate în linia mare a frazei! Tema Astarteei, cu suspinele și elanurile ei lirice pline de iubire, se ivea emoționantă. Minunat a fost atât unisonul cornilor, care prezentau tema eroului, cât și cel al trompetelor. În partea a doua a simfoniei, Vivace con spirito, temele erau cântate în special de instrumentele de suflat de lemn, care prin staccatură imprimau fluxului melodic o mare lejeritate și elasticitate. Odată cu intrarea harpelor, interpreții ansamblului se subordonau acestora. De largă respirație și cu seninătate a decurs cantabila temă a Zânei Alpilor, trecând de la clarinet la viorile prime și apoi la flautele în unison. Splendid a fost evocat și tabloul cascadei, cu acel șir de triluri (vioara solo) ce dispar treptat. În partea a treia, o frescă sonoră dominată de sentimentul naturii, predomina atmosfera patriarhală. Solo-ul de oboi a sunat cu un timbru dolce, cu un sunet nobil. Imitații de tip canon se întrezăreau, conferind un aer dansant (muntenesc), dinamizat prin accente fine. Auzeam aluzii de cimpoi ale cornului solist, pe o armonie ținută și apoi ale fagotului. Partea a patra, Allegro con fuoco, apărea ca o concluzie a simfoniei. O ilustrare muzicală a zbuciumului interior al eroului bayronian, probabil o reflexie în plan artistic a eului lui Ceakovski. Muzica aici este demoniacă, cu intervenții grotești care redau sonor orgiile de la palatul lui Ariman-simbol al iadului. Dezlănțuirea era întreruptă doar de apariția celor doi îndrăgostiți - Manfred și Astarteea. Coralul bisericesc Dies irae, un veritabil marș funebru, a vestit moartea lui Manfred. El nu s-a supus celor ce-i puteau oferi uitarea mult căutată. În ultimă parte a simfoniei, s-a simțit preocuparea compozitorului pentru efectul teatral, exterior al muzicii, urmărind mai degrabă linia programatică, decât încadrarea discursului într-o structură formală.
Interpreții de pe scena Ateneului, prin interpretarea lor plină de dăruire, au obținut acea unitate a mișcării, precum și reliefarea aspectelor caracteristice fiecărui segment, într-un mod logic. Ascultam tema lui Manfred, prezentată printr-un impact sonor copleșitor (unison octavizat al instrumentelor cu coarde). Mai apoi, vacarmul infernului era sugerat printr-o muzică dansantă, cântată într-un tempo amețitor. Formule ritmice conținând contratimpi, accente puternice, sugerau salturile dansatorilor. Percuția augmenta efectul timbral general.
În întreaga lucrare, dirijorul Michael Sanderling a reușit cu multă măiestrie să aplice principiul echilibrării acumulărilor tensionale, cu segmentele de detensionare progresivă.
Minunat a realizat dirijorul contrastele de esență armonică. Schimbările agogice aduceau atmosfera sumbră, de după bacanalele anterioare. Totodată, muzicianul a reușit să obțină coeziunea timbrală dintre vocile orchestrale participante la discursul muzical. Acele cromatizări ale temei lui Manfred, de o mare dificultate în execuția lor de către instrumentele de suflat (clarinetul bas și fagoturile), în registrul grav, sporind dramatismul, au fost redate impecabil. Impresionante au fost și opririle și secționările de ordin dramaturgic(pauze, dilatări prin fermate).
Copleșitoare și intervenția orgii, sugerând mântuirea eroului prin moarte.
O seară artistică memorabilă, cu interpreți dăruind frumosul muzical.
NOTE
[1] Michael Sanderling este dirijor principal al Luzerner Simfonieorchester. S-a născut la Berlinul de Est, în 1967, dintr-o familie de muzicieni. A primit primele sale lecții de violoncel la vârsta de cinci ani, la Berlin. La vârsta de unsprezece ani, a devenit studentul lui Matthias Pfaender la Spezialschule für Musik Berlin. La 17 ani, a fost acceptat la Hochschule für Musik Hanns Eisler Berlin, unde a studiat cu Josef Schwab. S- perfecționat apoi cu William Pleeth, Yo-Yo Ma, Gary Hoffmann și Lynn Harrell. Michael Sanderling În 1987, a câștigat premiul I la Concursul Internațional de Muzică «Maria Canals» (1987). A fost angajat ca violoncelist solo al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig, A apoi, violoncelist invitat solo la Orchestra Simfonică a Radio din Berlinul de Est. Între anii 1994 și 1998, a fost universitar la Alma Mater din Berlin, și a început să predea din 1998 la Universitatea de Muzică și Arte Spectacolului din Frankfurt. Între 2000 și 2003, a fost și profesor la Hochschule der Künste Bern, Elveția. A fost membru al Trio Ex Aequo din 1988 până în 1996. Michael Sanderling și-a încheiat cariera de solist de violoncel în 2010, pentru a se concentra pe predare și dirijat. A debutat ca dirijor la Kammerorchester Berlin la 25 noiembrie 2000. În 2003, a devenit Dirijor principal al Deutsche Streicherphilharmonie din Bonn. A fost și dirijor principal și director artistic al Kammerakademie. Potsdam. Din 2010 până în 2019, a fost dirijor principal la Filarmonica din Dresda. A efectuat turnee și a dirijat orchestre de renume ca: Orchestra Simfonică din Indianapolis SUA, Orchestra Filarmonicii din Hong Kong, Orchestra Regală Concertgebouw, Orchestre de Paris, Orchestra Philharmonia din Londra, Orchestra Simfonică NKH, Orchestra Tonhalle Zürich, Orchestra Simfonică din Viena, Orchestra Simfonică din Toronto, Orchestra Filarmonicii din Helsinki, Orchestra Simfonică Scoțiană a BBC, Filarmonica din Berlin și Orchestra Gewandhausorchester din Leipzig. A condus de asemenea, Opera din Köln și a fost numit dirijor al anului 2011, pentru spectacolul Război și pace de Serghei Prokofiev (Revista Opernwelt). Împreună cu Luzerner Simfonieorchester, a realizat înregistrarea integralei simfoniilor de Johannes Brahms, pentru casa de discuri Warner Classiscs, în 2023, iar pentru Sony, a realizat un CD cu lucrări de Dmitri Shostakovich cu Kammerakademie Potsdam (2009).
[2] Țefania "15. Ziua aceea este o zi de mânie (s.n.), o zi de necaz și de groază, o zi de pustiire și nimicire, o zi de întuneric si negură, o zi de nori și de întunecime,
16. o zi în care va răsuna trâmbița și strigătele de război împotriva cetăților întărite și turnurilor înalte.
17. «Atunci voi pune pe oameni la strâmtorare, și vor bâjbâi ca niște orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, și carnea, ca gunoiul!»
18. Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua maniei Domnului (s.n.); ci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toți locuitorii țării."( Tefania, cap. I, Vechiul Testament).
[3] "Manfred are ca temă umanismul sfidător, reprezentat de refuzul eroului de a se închina în fața autorității supranaturale". "Manfred, protagonistul omonim, este în esență Byron, iar conflictul dramei, o fuziune a cosmicului cu individualul." Contele Manfred, chinuit de "blestemul puternic" asupra sufletului său pentru un "păcat pe jumătate înnebunit" de nespus, inexprimabil, caută Uitarea. În timp ce un stareț este martor la moartea sa stoică, Manfred explică: "Bătrâne! nu e atât de greu să mori." Individ de necucerit până la capăt, Manfred nu-și dă sufletul nici raiului, nici iadului, ci doar morții.
[4] Ganea, Alexandru: Repere dirijoral-stilistice ale programatismului, Editura Universității Naționale de Muzică București, 2014, pag. 152.
* https://www.poetryfoundation.org/poets/lord-byron
**https://en.wikipedia.org/wiki/Cello_Concerto_(Khachaturian)