Mereu
m-am întrebat ce
s-a întâmplat cu strângătorul de sticle de plastic care își făcea rondul în fiecare dimineață prin parcarea din spatele blocului meu de la malul Mării Negre. Avea o cotigă mică de lemn, trasă de un biet măgăruș. De sus, de la balcon, ansamblul părea de jucărie, un fel de decor lego
într-un Madurodam tomitan. Știam că era real inclusiv pentru că, de multe ori, îl întâlneam în drumul meu, pedestru, către instanța de judecată. Ne grăbeam împreună. Își făcea loc în lume,
într-o cavalcadă disperată a animalului, printre mașini. Poate că nici nu
l-aș mai fi observat, concentrată cum eram și deja obișnuită cu prezența lui în peisaj, dacă nu mi
l-ar fi pomenit, în acei ani, un martor sosit din Germania, cu care trebuia să mă întâlnesc
într-o dimineață, devreme, la cafea, înainte de ora înfățișării la tribunal și a depoziției sale testimoniale. Uluit ca și cum ar fi văzut un OZN, oaspetele poposit de la Hamburg îmi povestea cum zărise, în seara precedentă, căruța trecând prin fața hotelului. La acea oră nu putea fi decât o căruță goală,
mi-am spus în gând, liniștită. Cine știe ce întorsătură ar fi luat lucrurile dacă ar fi văzut atelajul dimineața, încărcat cu peturi ancorate cu sfori, ca un aisberg suit pe un val agitat. Stupoarea lui de atunci a devenit și a mea, după câțiva ani, atunci când am încetat să mai aud clăncănitul copitelor măgărușului pe asfalt, dimineața. Zgomotul acela cadențat a fost înlocuit de mârâitul incontinent și permanent al abominabilelor motoare. Nu am aflat niciodată unde a dispărut omul care strângea sticlele de plastic din gunoiul din spatele blocului, cu care își asigura hrana zilnică pentru el și măgăruș, nici cu ce a învățat să se întrețină, de atunci. Mărturisesc că gândul meu
s-a îndreptat mai mult către măgăruș, decât înspre om, știind că bietul animal devenea cu atât mai inutil
într-un oraș, decât omul, oricât de afectat în ocupațiile lui mai mult sau mai puțin adaptate vieții urbane.
Acesta este și subiectul documentarului
Flašaroši / Bottlemen: pierderea slujbei mizere de către strângătorii de sticle de plastic arondați gropii de gunoi Vinča, una dintre cele mai mari și neecologice gropi de gunoi din lume și din Europa. Odată cu modernizarea și ecologizarea arealului, oamenii au fost nevoiți să își găsească alte surse de venit. Altfel, groapa ar fi fost un pericol pentru întreg mediul înconjurător. Imaginea buldozerului străpungând mormanele de gunoi făcute una cu pământul pare a unui spărgător de gheață, pe un fluviu siberian, în plină glaciațiune. Norul des al pescărușilor este înlocuit de cel al ciorilor, iarna, atunci când gunoiul zace sub straturi de zăpadă. Primăvara apar berzele, vara e plin de muște.
Vinča este numele unei înfloritoare civilizații neolitice. Groapa de gunoi a fost amplasată în vecinătatea acestui areal arheologic, aproape de Belgrad. Este în permanență monitorizat nivelul de poluare pe care îl înregistrează aerul, ca urmare a deselor incendii care izbucnesc, ca urmare a acumulărilor de gaze.
Vinča este un început, dar și un posibil sfârșit al civilizației umane, sufocată de propriile deversări. Are și gunoiul povestea și frumusețea lui, indiferent de ceea ce vor crede arheologii viitorului despre ce vor găsi în el.
