S-a dovedit a fi un scurtmetraj animat de 10 minute (Regia, scenariul, animațiile: Ivana Bošnjak Volda, Thomas Johnson Volda), făcut cu mare grijă și structurat prin concepte bine stabilite și clare: goliciune și detașare, unele dintre multele fețe ale alienării ca urmare a unei vieții "ușoare", cel puțin în ceea ce privește proliferarea aplicațiilor de pe telefon. Mi s-au părut adecvate pentru a descrie cel puțin unele aspecte ale simțurile noastre din acest al doilea deceniu al secolului XXI, iar scurtmetrajul mi-a rămas în minte cu o senzație oarecum nelinistitoare.
Urmărim o chelneriță în rutina ei zilnică la cafeneaua aproape goală White Horse. Nu știm cine este ea, dar nici nu contează. O chelneriță obișnuită într-o cafenea obișnuită, nimic deosebit sau special. Are un client de servit, care nu are nevoie de mai mult de o ceașcă de cafea, sau cel puțin așa pare. El este client unic.
Din câte observăm, clientul este și un pasionat de ASMR care interacționează cu realitatea printr-o experiență senzorială, virtual imersivă, a mediului său, în timp ce rămâne izolat de acesta. Nu știu cât de la curent sunteți cu trendurile de divertisment audiovizual recent, dar există un gen numit ASMR, în care accentul principal este pus pe o stimulare prin sunete, care declanșează o reacție de furnicături care ne poate ajuta să ne relaxăm și chiar să dormim. Căutarea stimulării senzoriale în sine merge mână în mână cu ideea tot mai populară de mindfulness, care este aplicată atât în recreerea perceptivă a diferitelor expresii ale vieții de zi cu zi, cât și în crearea lumilor fantastice. Există vlog-uri ASMR care au ca scop să ne ofere un simț ipostatic sau avataric al experienței trăite de altcineva și jocuri de rol medievale care oferă o iluzie liniștitoare de atenție personală. În cazul acestui film, auzim în mare parte o interferență monotonală cu indicații ocazionale de relaxare. Având căști pentru a-și acoperi urechile, acest singur client se așază cu un înregistrator TASCAM - popular în comunitatea ASMR -, neacordând prea multă atenție cafelei sale care urmează să se răcească, și chiar și mai puțină ființei umane care a fost responsabilă de pregătirea acesteia.
În mod contrastant, atenția noastră, în calitate de spectatori, este îndreptată în principal către chelnerița, deși menținând o distanță observațională. Ne concentrăm astfel pe acțiunile mecanice ale ei și pe contextul steril în care acestea au loc. Avem o privire de ansamblu asupra modului în care viața ei cotidiană fără scop se desfășoară în mediul letargic și izolat al cafenelei și nu putem să nu remarcăm detașarea subiacentă care stă la baza tuturor gesturilor ei. Ea măsoară cafeaua, o pregătește cu un expressor, toarnă în ceașcă și așteaptă fără rost să se întâmple ceva până când trebuie să repete ciclul de servire, pentru o altă cafea.
Singura scânteie din acest portret dezolant apare în primele momente, când filmul, împreună cu personajele, încearcă să se destabilizeze și, în cele din urmă, să se desprindă de realitate. Secvența principală este întreruptă de un cavaler care taie la nesfârșit blocuri de lemn ca un ceas care ticăie și de un altul care călărește un cal maro prin pădure. Ne putem gândi la prima imagine ca la o evocare a mitului lui Sisif, în timp ce cealaltă este o replică a acestuia. Cavalerul călărește ca și cum ar exista un scop și nu doar ca urmare a mișcării intrinseci a unui ciclu care se reproduce de la sine stătător.
Filmul avansează și ceea ce a început ca o secvență principală cu chelnerița și singurul ei client se retrage. Nu ne mai concentrăm asupra a ceea ce se întâmplă în cafenea și trecem la mintea chelneriței. Schimbarea se produce treptat, în momentele de inactivitate ale chelneriței, a căror frecvență crește.
Pe măsură ce ne dăm seama încet-încet de puterea meditativă sau pur și simplu hipnotică a plictiselii, imaginile suprarealiste ale cavalerului în armură strălucitoare devin o punte către o lume interioară a memoriei și imaginației. Cu toate acestea, nu este vorba de un loc plin de culoare și magie, ci de o cameră albă, simetrică, plină de munți de nisip alb care cad neîncetat din tavan, o metaforă grafică a unei vieți irosite care însă păstrează o oarecare legătură cu o stare meditativă (să zicem Zen). În mijlocul apatiei ascetice a chelneriței, calul maro intră singur trăgând o singură găleată în valul de blocuri de lemn tăiate și filmul ne invită să respirăm.
Chiar după ce l-am văzut de două ori, nu știu cum să mă raportez la el. Nu l-am simțit ca pe o invitație la transcendență, așa cum se poate întâmpla cu filme precum Last and First Men, nici nu explorează adâncimile unei existențe, ca în Amour al lui Haneke sau Vortex al lui Noe. Un lucru este clar, de ambele dăți am rămas suspendată undeva între conștiință și metaconștiință, într-o stare de spirit lipsită de suflet care o imită pe cea a chelneriței. Unii critici ar putea susține că filmul și starea de spirit rezultată sunt cel mai bine descrise în termeni de apatie, eu aș spune în schimb că aceasta este rezultatul previzibil al amestecului de izolare post-pandemică, de conflicte sociale și războaie păstrate pentru posteritate pe internet, de bombardamentul de mesaje ce anunță sfârșitul lumii, de crizele economice și politice în sine și de angoasa insuportabilă de a trăi într-o societate ultra-tehnologizată, dar încă feudală, expresia existențială a unui cocktail paralizant din punct de vedere moral.