Pentru animatorii unui club de vară de pe o insulă grecească, vara e un maraton la capătul căruia trebuie să ajungă cu orice chip și chin. Seară de seară, ei oferă spectacole de scenă turiștilor spectatori. Apoi, animă petrecerile de noapte ale clubber-ilor care se dezlănțuie pe ringul de dans. Rolul animatorilor este nu doar acela de a întreține formal atmosfera, cântând și dansând, mereu cu zâmbetul pe buze, cât mai ales de a livra adrenalină în stare pură. Adrenalina trebuie să le gâlgâie prin vene, suficient cât să o dea și altora. Altfel, nu există contract de muncă. Fără leftaki, rămân lefterachi.
Dansatorii nu concurează unii cu ceilalți și nimeni nu se așteaptă să îi vadă doborâți, precum în filmul lui Sidney Pollack. Dimpotrivă, ceea ce li se cere este coeziunea de grup, o formă fizică perfectă și un tonus puternic. Pentru asta se antrenează în toate diminețile, pe plajă, atunci când s-ar cuveni să doarmă. Strâng rândurile ca într-o echipă, nu le rup ca într-o competiție.
Nu am participat niciodată la asemenea party-uri, dar zâmbetele continue ale animatorilor m-ar neliniști. Ele stârnesc suspiciune și îngrijorare, nu veselie. Falsa lor bucurie e înfricoșătoare. Resort-ul este, și el, un spațiu artificial, al claustrării, deprimării și al lipsei de sens. Nu se vede nimic din imaginea idilică de vacanță, a reclamelor turistice, într-un mod evident chiar și pentru vizitatori. Depresia este, aici, reversul distracției zgomotoase, aspirată în regim de drog, deși scenariul filmului nu cuprinde nici droguri, nici înjurături, poate și pentru că publicul este la o mai târzie tinerețe, nu așa de zburdalnic precum îl știm, de la știrile cu cluburi și liniuțe, din Mamaia. Acest resort urât, cu butaforia lui hâdă, nu face excepție în peisajul general delabrat.
Anotimpul vacanțelor este al sclaviei celor pentru care distracția este o muncă. Aceștia pot sfârși doborâți de oboseală fizică, depresie, septicemie, intoxicare alcoolică, accidente de mașină (pe șosea, sub influența shot-urilor). Nu există moment de respiro, nici nopți dormite. E o gardă continuă, fără 112. Totul se derulează pe fundalul unui peisaj banal, luat în stăpânire de construcții urâte și insalubre, cu inexistente norme de igienă și zero asistență medicală. Pentru că tot veni vorba, medicina muncii nu pare să impună un cabinet medical obligatoriu acestor resort-uri, pentru nevoile angajaților, la cât efort fizic și psihic implică activitatea lor de animatori. De ce ar impune-o, când ei se distrează, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Acești proletari ai distracției, acești mineri ai clubbing-ului, sunt exploatați. Ei o fac pentru supraviețuire, dar nu pot fi instrumentalizați, transformați în obiecte. Dreptul și demnitatea lor nu pot fi mai prejos față de cele ale oricărui alt prestator de munci fizice. Până se inventează roboții distracției (if ever), protejarea umanității acestor gimnaști nocturni este obligatorie.
Răspunsul animatorilor la inumanitate este legătura interumană și prietenia dintre ei. Grupul lor constituie o echipă, iar asta se vede cel mai bine în momentele artistice pe care și le permit, ocazional, pe scenă. O fac pentru ei înșiși, mai mult pentru a da sens artistic dezagregării lor umane, inevitabil rezultată din mecanizarea dansului și a bucuriei de a trăi. Turiștii nu înțeleg ce văd atunci. Ei se vor ghidați: ce să simtă și la ce intensitate. În absența bașilor și a prefăcătoriei heiii-urilor, publicul nici nu reacționează, neînțelegând că este martorul a ceva excepțional, atunci când dansatorii nu performează în regim angajat, ci pentru un scop mult mai înalt, artistic. Sunt mai multe asemenea momente, ale unor dansuri de grup concepute în numele artei coregrafice. Muzica originală, semnată de Wolfgang Frisch, este uluitoare iar coregrafia grupurilor - remarcabilă. Dansul piticilor e demn de scena unui Cirque du Soleil. Este întrecut de dansul galactic, în costume argintii, un fel de climax al poveștii, în contrast cu scena pregătirii echipei în vederea acestuia, în tăcere și concentrare. Prezența fetiței în trupa de saltimbanci, fără să se arate în mod exact al cui copil este, tocmai pentru că este al tuturor celor din trupă, mi-a amintit-o pe Aglaja Veteranyi, în De ce fierbe copilul în mămăligă.
Reverberează și aici, în scenele de sex performativ, ecourile paradisului ironic al lui Ulrich Seidl în materie de performance sexual. Atmosfera lor este de sală de gym. Chiar și așa, completează peisajul dionisiac general și cadrul orgiastic al miturilor orfice grecești, privite în congruență cu spațiul geografic al insulei, dedicat lor.
Leopardul de aur acordat la Festivalul de la Locarno, 2023, pentru rolul Kaliei complimentează din plin forma fizică fibroasă pe care o expune, fit și promițător, sexagenara Dimitra Vlagopoulou.
Atmosfera filmului a trenat, la debut, devenind alertă în a doua parte, atunci când și grupul s-a sudat, în poveste. Din păcate, ceea ce a strălucit în final, a fost umbrit de sesiunea de Q&A de după film, în care un neinspirat monteur român ar fi rămas filozof, dacă nu dădea din casă informații nesolicitate, într-un discurs nepregătit, susținut cu un limbaj corporal stânjenit(or), care părea a unuia care își cere scuze nesolicitate pentru ceea ce făcuse. Din păcate, chiar de la el am aflat că avea pentru ce să și le ceară, atunci când a mărturisit că a fost înlăturat pe parcursul montajului de alt monteur ("mai creativ"). Meh, csf, ncsf. Puteam trăi și fără informația asta, nesolicitată. Poate ar fi trebuit să învețe de la personajul principal cum să "Boogie Woogie All Night Long".