Pentru personajul principal, Julio Cesar (un nume caricaturizat cu intenție), scopul este de a o purta pe mama sa - și pe sine însuși - în locul ei de origine din Columbia, patria salsei, dansul după care cei doi sunt împătimiți. Locul aspirațional este Paradisul, un club de dans de lângă orașul Cali, cu care cei doi au o relație identitară comună, tributară dansului, care îi înlănțuie mai presus și mai intens decât relația filială. În acest scop, mama este asimilată sub formă de praf, ca drog, unul de care fiul este deja dependent, dincolo de halucinogenul columbian obișnuit, din traficul căruia cei doi se întrețin. Drogul matern este nu doar imposibil de externalizat, cât aspirat fără rezerve.
Trama nu e o previzibilă poveste freudiană despre complexul fiului de patruzeci de ani, nedesprins ombilical de originea sa. Filmul nu reia nici tema mamei latine din Pranzo di Ferragosto (r. Gianni Di Gregorio, 2008), după cum nici vreo Anna Magnani nu își face simțită prezența explozivă. Intriga feminină este Rosa, dar aceasta nu își face apariția pentru a provoca o ruptură filială, ci o apropiere cu atât mai mare față de identitatea dionisiacă a mamei, legată de dans. Pentru virtuozitatea cu care depășește toate clișeele amoroase (tenebroase, hidoase) și comice (chiar și pe cele "noir"), scenariul a câștigat un meritat premiu, la Veneția, la secțiunea Orizonturi.
Mama este o divă setată pe nevoia de adorație, observație și admirație. Este de o frumusețea uluitoare. Nu pretinde nimic, dar înrobește, la fel ca personajul mamei din cartea sud-americanului Alfredo Bryce Echenique, O lume pentru Julius (văzută prin ochii unui băiețel). Fascinația mamei pare să pornească din cea a scenaristului pentru actrița Margarita Rosa de Francisco (laureată la Veneția, în aceeași secțiunea Orizonturi), transferată actorului din rolul fiului și transmisă publicului, prin contaminare. Efectul e atât de puternic, încât există riscul ca publicul să sfârșească urmărind telenovela columbiană Café, con aroma de mujer / Cafea cu aromă de femeie, varianta clasică, din 1993, în care joacă această actriță.
Autorul scenariului și regizorul filmului este Enrico Maria Artale. În interviuri, mărturisește că a lucrat la acest film timp de șapte ani. A pornit de la intenția unui documentar despre propriul tată, cunoscut abia la vârsta de 25 de ani, din întâlnirea cărora s-a născut documentarul Saro. Între timp, însă, a devenit mai interesat de povestea mamei sale, cu care locuise până la 23 de ani. Soarta pare să îl fi dus înspre actrița columbiană, care împrumută personajului feminin al filmului limba maternă (spaniola), un prenume asemănător (Margarita - Magdalena), accentul cu care vorbește italiana (la Roma, locul desfășurării acțiunii - cu Colosseo Quadrato și cu pinii romani, în fundal), și chiar locul ei de baștină (orașul Cali, din Columbia). Din acest punct, însă, ficțiunea își urmează cursul ei convențional, îndepărtându-se de sursele obișnuite de inspirație, oricât de transparente, pentru a spune povestea imaginară, care este a aspirației comune, identitare, a celor doi protagoniști, către paradisul dansului sud-american.
Pe parcurs, detaliile sunt de toate felurile: polițiste, amoroase, comice. De referință este scena zborului unui pasager cu groază de avion. M-am consolat. Dacă nu am ajuns la asemenea panică, înseamnă că încă mai e loc, pe rute scurte, uitând că am văzut Society of the Snow / Societatea zăpezii.
Pentru că este vorba despre dans și despre un (aparent, în acest caz) mit grecesc, dar și despre fascinația pe care frumusețea o poate exercita, irațional, dincolo de granițele lucidității, aș compara personajul Margaritei Rosa de Francisco cu cel al Melinei Merkouri, în Never on Sunday (r. Jules Dassin, 1960). Credeam că frumusețea acesteia din urmă este de neasemuit. Se pare că Margarita Rosa de Francisco este în această deosebită, statuară companie.
Tema filmului, care este patima dansului, cu întreaga iubire și ură, amestecate, ar suna exact ca în versurile vechiului cântec al formației BZN: "Get out of my life, I beg you to go now".