Mi-e greu să descriu în cuvinte sentimentele pe care le declanșează pentru o mamă o asemenea veste despre fiul ei... Nu știam că a trimis filmul la Cannes, de aceea, când mi-a spus vestea, după ce a primit și el informarea oficială, prima reacție a fost de blocaj total, nu puteam vorbi, aveam un nod în gât, apoi, îmbrățișându-l, am izbucnit în lacrimi, lacrimi de fericire, de mulțumire, de împlinire, pentru el, apoi pentru mine.
Despre anunț, "negru pe alb", am citit mai târziu, prima dată pe site-ul festivalului, apoi în The Hollywood Reporter un articol cu titlul "Cannes adaugă filme de Michel Hazanavicius, Mohammed Rasoulof, Emanuel Pârvu, la competiția oficială".
Emanuel a fost un copil dorit și, când îți dorești ceva și te rogi cu inima deschisă, "darul" vine. Acum, când rememorez momente legate de sosirea și prezența lui în viața mea, mă gândesc că mereu am primit "vești" bune, cu siguranță venite de undeva de la Dumnezeu, care și-a făcut simțită prezența în momentele cruciale din viața noastră.
Chiar prima veste despre "apariția" lui Emanuel în viața mea pare o "secvență" de film. Atunci, în anii '70 nu existau în farmacii teste de sarcină, nu se risipea valuta pentru importul unor astfel de teste, mai ales pentru că eram în plină perioadă în care întreruperea de sarcina era interzisă, prin decret (încă din 1966). Se făcea un test pe o broască... Fiind nerăbdătoare să aflu vestea, am făcut testul. Asistentul care elibera rezultatele era empatic cu femeile care izbucneau în plâns când aflau rezultatul "catastrofal". Când mi-a venit rândul mi-a spus că rezultatul este "pozitiv" și mă privea disperat. "Adică, ce înseamnă?" l-am întrebat. "Adică... sunteți însărcinată!". Nu-i venea să creadă când l-am îmbrățișat, i-am mulțumit și am plecat zburdând.
În cele nouă luni în care am fost "doi în unu" l-am "construit", am vorbit cu el și cu Dumnezeu despre el, despre cum va fi băiatul meu.
Printre dorințe (eram sigură că e băiat, deși nici pentru asta nu se făceau teste sau ecografii ca acum) erau cele legate, evident, de sănătate și... cum să fie concret - să fie așa și pe dincolo, dacă se poate inteligent, hai și puțin drăguț, să semene cu tatăl lui (a ieșit "o clonă" pot să zic)... să aibă ochii așa... părul așa..., dantura așa... și... să graseieze (eu fiind o iubitoare și vorbitoare de limbă franceză). Nu mi-au fost îndeplinite chiar toate dorințele (miopia a "luat-o" de la mine...), dar la cele mai importante Dumnezeu S-a milostivit de mine și a ieșit cam ca-n gânduri. Mai greu de crezut, dar adevărat, este că Emanuel a graseiat până la 5 ani - au avut "grijă" educatoarele de la grădiniță să-l "repare"!
Pe 12 februarie 1979 sărbătoream 3 ani de căsnicie. Cu o săptămână înainte m-am gândit că ar fi foarte frumos să-i fac cadou soțului meu, în zi aniversară, pe băiatul nostru mult-dorit, chiar dacă termenul presupus de medic era cu o săptămână mai târziu. Am reușit să induc organismului, de fapt creierului meu, această idee / dorință și în acea zi de iarnă, 12 februarie, și-a făcut intrarea în lumea noastră, zgomotos (chiar teatral aș zice) fiul nostru, căruia nu am putut să-i dau alte prenume decât pe cele două ale tatălui lui, pentru mine cele mai frumoase din lume, Emanuel Alexandru.
Prima înregistrare cu el a fost de fapt un "dialog", când am venit acasă de la maternitate. Avea 5 zile, îl rugam să aștepte un pic să-l schimb, iar soțul meu se distra înregistrând încercările mele. Lucru care s-a repetat la fiecare aniversare a copilului, îl înregistram, văzând concret diferența de la an la an. La 2 ani ne povestea Capra cu trei iezi foarte concis, în vreo 5 propoziții, pe la 3 ani "vorbea" la telefon cu bunicul (tatăl meu), formând amuzat și amuzant numere, învârtind la întâmplare discul telefonului fix. Ce nu se schimba (tot de la an la an) era felul concis de comunicare - totul în rezumat. (Bucureștiul însemna "tramvai", mersul în parc era "apa mare")
Precum părinții de azi, ne-am străduit să ducem copilul la o grădiniță mai în centru, pe Calea Victoriei, vis-à-vis de Casa Vernescu (acum cazinou) - ispita a fost cursul de engleză pe care îl făceau câteva ore pe săptămână. A început grupa mică la 2 ani și jumătate, în septembrie 1981. Ce ne-am dorit, ca părinți, a fost dezvoltarea imaginației, îi citeam repetat poezii, basme și povestiri, iar pe unele le asculta de pe discurile scoase de Electrecord (aveam în casă colecția completă de basme, povești și piese de teatru pentru copii).
După grădiniță, ideea de a continua și școala tot "în centru" ne-a făcut să-l înscriem la Nr.5 din Piața Amzei (cu o motivație în plus, școala avea "semi-internat" (un fel de "after school" de azi, unde le dădeau de mâncare, începuse deja criza alimentară). Toate bune și frumoase, doar că am fost avertizată la o ședință cu părinții să fiu atentă la copil. "Fabulează doamnă, în compuneri, scrie lucruri neadevărate, inventează!" - mi s-a spus de către "tovarășa învățătoare". A fost un motiv în plus să decidem, ca părinți, să-l mutam "la cartier" cu școala. Motivul esențial era, totuși, distanța. Iarna, după ore, hălăduia cu ghiozdanul în spate pe nămeții de zăpadă neagră, mutată din stradă pe trotuare, mergea pe Mendeleev până la Piața Romană, lua troleibuzul 79 din care cobora, după vreo 12 stații, în fața blocului. Descuia ușa cu cheia de la gât (îl sunam să fiu liniștită că a ajuns acasă), apoi își punea discurile la pick-up, "vorbea" cu perușii și... ne aștepta.
A venit decembrie 1989, a fost cu noi peste tot! Aveam un radio-tranzistor - "hai, ne cheamă la Radio, în Temișana, hai la televiziune"... Părinți inconștienți!
Liceul l-a urmat la "George Coșbuc", bilingv, cu profesori din SUA, din UK și... din România. A dat examen la secția "Real" dar ne-am dat seama că nu e "zona" lui și l-am transferat la "Uman". Perioada liceului a fost "aventuroasă", dar am reușit "să țin aproape", am fost permanent în spatele lui, m-a acceptat, probabil a simțit că sunt "plasa lui de siguranță" (cred că de aceea, mai ales la adolescenți, e permis să se arunce uneori, dacă știu că vor fi salvați).
Cu profesorii străini se înțelegea perfect, când mergeam pe la liceu eram foarte fericită -"ce tânăr cu inițiativă, dezinvolt etc". Dar mă vedeam și cu profesorii români, cu profesoara de matematică sau cu doamna dirigintă care, culmea, era profesoară de psihologie - la fiecare ședință cu părinții mă avertiza: "doamna Pârvu, e o catastrofă, vorbește neîntrebat, fără să ridice mână, are absențe, o să-i scad nota la purtare!"
Prin clasa a XI-a Emanuel a început să frecventeze un curs de actorie, m-am bucurat mult când mi-a spus. El hotărâse, am văzut că îl atrăgea zona. Citise mult, ascultase multe piese de teatru, aveam în casă videocasete cu filme documentare, artistice, istorice sau politice.
În 1997, într-a XII-a, a vrut să-și ia permisul auto, cât mai repede - mi se părea normal, l-am susținut, am plătit școala auto, a luat permisul - în toate reușitele lui găseam motive de bucurie.
Tot în perioada liceului am mers la concertele de la Ateneul Român (aveam un abonament de 2 locuri). La început mi s-a părut că se plictisește, deși acasă asculta multă muzică și văzuse multe concerte pe casete video. Mai târziu mi-a mărturisit că a meritat, că a început să le recepționeze altfel, cu alte emoții.
După liceu, lucrurile, așa cum era și normal să fie, au început să se schimbe ușor ușor, a urmat chestiunea cu Anglia (n-o s-o reiau, cred că a spus-o el de multe ori), apoi facultatea, au venit spectacole, filme, chestiuni la care m-am bucurat de pe margine, urmărindu-l cum încearcă "să zboare" singur. Cred că de la o vreme încolo, părinții doar se pot uita "de la distanță" la copiii lor, fiindu-le aproape cu toată inima, oricând, în orice circumstanță și așteptându-i să vină din când în când la masă.
Sunt sigură că sunt multe lucruri pe care nu mi le spune, tocmai ca să nu mă încarce cu "problemele" care îi apar în cale. O chestiune amuzantă este că a făcut și un film despre asta, despre a nu spune părinților întâmplările neplăcute din viața ta, tocmai pentru a-i proteja. Și ce mi se pare din nou amuzant este că sper ca asta cu protecția să o fi moștenit de la mine, lucru pe care și eu l-am "luat" de la mama mea (care nu se plângea niciodată de nimic, indiferent peste ce moment greu ar fi trecut).
Simt că relația noastră, deși poate ar fi fost normal să se schimbe, nu s-a schimbat deloc. Îi spun la fel de mult ca în facultate să se lase de fumat, îi spun să doarmă, îi spun "vorbe de mamă", deși (câteodată uit că) sunt demult bunică. Cred că mă uit la el în continuare cu ochii cu care mă uitam când îl aveam în brațe într-o seară friguroasă de februarie, simțind din toată puterea dorința să fac cumva să-l pot proteja mereu de tot ce-l poate răni, de tot ce-l poate întrista. De multe ori îmi spune "mama, mai am puțin și fac 50 de ani, iar îmi spui să-mi pun căciulă?" și râdem amândoi. Cred că ne-am cultivat relația având grijă și înțelegere, cred că mi-am dorit tot timpul să poată zbura singur, să pot să-l văd liber și fericit. Sunt multe momente pe care le-am trăit în familia noastră, toți trei (cu tot cu soțul meu) în care am încercat să ne facem amintiri frumoase, să ne facem bucata asta de timp să merite să o trăim împreună, să putem trece peste perioade mai puțin vesele și să nu ne pierdem vreodată sau să ne înstrăinăm.
Eu nu aștept ceva în plus de la ediția 77 a Festivalului de la Cannes. Pentru mine, faptul că a ajuns acolo este tot ce mi-am putut vreodată imagina și dori pentru el. Pentru Emanuel.
