The Substance are - dincolo de apartenența sa certă la genul cinematografic al "body horror"-ului - afinități cu tradiția performance-ului modernist, a filmului experimental și a instalațiilor audio-vizuale din muzee și galerii. După vreo 20 de minute expozitive, în care e introdus în cel mai satiric (uneori, grotesc) mod cu putință mediul aseptic și toxic al televiziunii unde lucrează fosta actriță de succes Elizabeth Sparkle (interpretată de Moore), actualmente prezentatoare a unei emisiuni de fitness, restul narațiunii prezintă efectele experimentului la care se supune aceasta, din dorința de a-și recăpăta tinerețea.
Deși sunt plantate unele surprize narative pe parcurs legate mai ales de consecințele spectaculoase ale substanței asupra corpului femeii - incluzând o dedublare fizică a ei în robotica, dar tânăra, Sue, interpretată cu o ferocitate abia reținută de Margaret Qualley -, atenția filmului e în altă parte, mai precis în construirea unui ambient audio-vizual pe de o parte atractiv (amintește parțial de "cinema du look"-ul anilor 1980, influențat de estetica reclamelor și a videoclipurilor epocii - adică de primele filme ale lui Leos Carax, Jean-Jacques Beineix sau Luc Besson), iar, pe de altă parte, a unuia cât se poate de tulburător la nivel visceral (mie mi-a amintit de performance-urile filmate ale acționiștilor vienezi, în care mulți dintre ei se automutilau public, dar și de experimente stroboscobice de tipul lui Flicker, de Tony Conrad - se găsește pe YouTube -, lipsite complet de narațiune și de elemente figurative și menite să creeze viziuni interioare și stări de disconfort intens).
Trecerea dinspre universul aseptic, ce pare în egală măsură o proiecție a vidului emoțional al protagonistei și descrierea unei lumi interesate doar de fațade, spre murdărirea tot mai accentuată din a doua parte a filmului, se petrece gradual și subtil - iar acesta e un amănunt la fel de relevant precum cronologia evenimentelor din Jeanne Dielman, de pildă, unde lipsa părții inițiale, prezentând confortul și ordinea asupra cărora planează disperarea abia perceptibilă a femeii, ar fi slăbit mult din efectul celorlalte două zile, când mecanismul se defectează.
La fel e stricată și aici, de ingerința substanței, ordinea atrăgătoare și reconfortantă vizual, dar profund putredă și agresivă a lumii. Căci după zecile de minute în care se tot acumulează frustrări, prin intermediul protagonistei dedublate și a situațiilor umilitoare la care permite să fie supusă - e dată afară din cauză că ar fi bătrână și "expirată", varianta ei tânără încasează constant fără să clipească remarci sexiste atroce, echipa de filmare a emisiunii analizează cu încetinitorul un eveniment vizual legat de fesele ei etc. -, răbufnesc toate urgiile planetei.
Inițial, aparența de lume "life in plastic is fantastic" începe să fie denaturată de prezentarea unor elemente vâscoase din interiorul corpului protagonistei și de sugestii chirurgicale evidențiate în timpul procedurilor de utilizare a substanței. Apoi, apar tot felul de urme dizgrațioase asociate fie cu îmbătrânirea ei accentuată, fie cu anumite anomalii cauzate de excesele utilizării substanței. Toată această acumulare ajunge la un apogeu paroxistic în ultima jumătate de oră, când - după modelul finalului din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, dar mult, mult mai cotropitor ca intensitate - toate energiile negative, toate umilințele și agresivitatea încasate până la acel moment pur și simplu erup ca un vulcan pe care nu-l mai poate opri nimeni să se rostogolească și să împroaște cu dejecții pe toți pereții și în toate direcțiile. Ura internalizată de această femeie - a ei față de ea însăși, dar și a mediului în care s-a lăsat prinsă - e asumată de corpul ei tot mai diform și revărsată de acesta, după ce preia complet controlul, asupra celor responsabili de obiectificarea și de degradarea lui (începând și terminând cu protagonista însăși).
În esență, e un act de restabilire a echilibrului, în care unei agresivități pasive, dar constante și susținute, exercitate asupra corpului femeilor, i se răspunde printr-un proces ce conține o violență similară, dar manifestată activ și dintr-odată. Iar efectul e oribil de privit și de experimentat, te face să te simți bătut(ă), certată(ă), murdărit(ă) - toate la un loc și mai mult de atât. E ca un coșmar în care ar veni cineva și ar vomita sau și-ar arunca măruntaiele direct spre tine, iar tu ai fi legat(ă) de un scaun și nevoit(ă) nu doar să privești, ci să primești în plin pe față, în gură, pe tot corpul tot ceea ce e plonjat în direcția ta. Sigur că se pot aborda și altfel - mai intelectual, mai cumpătat, mai indirect - efectele culturii machiste asupra corpului și psihicului femeilor, și există atâtea filme care au făcut și fac asta, în continuare, atât de bine. Faptul că realizatoarea de origine franceză Coralie Fargeat alege calea mai dură, a lucrului cu viscerele și a reprezentării lipsite de menajamente a (auto)violenței exacerbate o apropie de alte experimente narative faimoase din istoria filmului - dar și controversate și respinse de o parte a publicului pentru violența și grafismul lor explicit -, precum Salo, sau cele 120 de zile ale Sodomei (Pier Paolo Pasolini), Imperiul simțurilor (Nagisa Oshima), Vârsta de aur (Luis Bunuel), sau Portocala mecanică (Stanley Kubrick).
Nu va fi pe placul tuturor The Substance; de altfel, în sala de mall unde l-am văzut eu, cei trei bărbați de pe rândul meu ne-am dus un sfert din timp mâinile la ochi - eu recunosc că mă uitam totuși printre degete, poate și ceilalți făceau la fel - și era cât pe ce să se iște o revoltă spontană spre finalul proiecției - culmea, stârnită de o femeie care a vrut să iasă cu zgomot din sală, moment în care mai multe voci au început să prindă viață. Cred că, dacă unii dintre spectatori ar fi avut ouă sau roșii la ei, le-ar fi aruncat spre ecran în acel moment. Poate și eu aș fi făcut un gest similar, căci e atât de greu de suportat să simți neputință, te face să vrei să reacționezi cumva (doar că tot filmul e și hipnotizant, fiind extrem de controlat la nivel estetic, iar cele două actrițe sunt electrizante, așa că poate fi greu și să te hotărăști să părăsești incinta).
Încă mi se pare incredibil că am avut ocazia să asist la un act artistic atât de transgresiv într-o sală de mall, la o oră oarecare dintr-o zi ca oricare altele, iar nu într-un festival, un cinema de artă sau într-un muzeu. Voi prețui amintirea asta cât voi trăi - e ziua când era cât pe ce să particip la o revoltă populară cauzată de intensitatea unui film cu Demi Moore, dar și ziua în care am interacționat pentru prima oară cu această capodoperă ce va fi discutată pasional - detestată de unii, iubită de alții - multă vreme de acum încolo. Cinemaul e încă viu, da.