În loc să planteze în centrul narațiunii un eveniment dramatic - o întâmplare majoră sau orice fel de episod menit să le tulbure existența -, aceasta e preocupată, în primul rând, de cele două femei. Așa că petrece multe secvențe urmărindu-le la locul de muncă, pe străzi, uneori singure sau împreună acasă - în orice caz, în interacțiuni destul de anodine, dar care le evidențiază determinarea de a rezista în marele oraș, anumite încăpățânări și slăbiciuni, dar și solidaritatea reciprocă sau cu alte femei (de pildă, o cutie cu pastile contraceptive oferite de Anu unei mame care nu mai vrea copii - are deja 11 - sau asistența pe care i-o oferă Prahba prietenei văduve hărțuite juridic de o mare companie de construcții care vrea să demoleze clădirea unde locuiește pentru a ridica blocuri noi). Apar pe parcurs între cele două mici conflicte - dezamorsate rapid - cauzate de banii de chirie, sau unele - lăsate în suspensie - legate de comportamentul prea libertin al lui Anu; Prahba (cea mai matură și mai cumpătată dintre ele) povestește ceva despre un soț plecat la muncă în Germania cu care a pierdut legătura, iar cea mică, Anu, are un iubit și visează să-și piardă virginitatea cu el și să se căsătorească. Însă toate aceste frânturi narative sunt lăsate să se acumuleze fără a atinge un apogeu, ca fragmente răzlețe din două vieți.
Orașul e extrem de prezent și, încă din primele cadre - în construcții audio-vizuale realizate în maniere mai experimentale diferite de registrul realist al celorlalte secvențe - pare să imprime o energie adusă dintr-o altă sferă a existenței. Rolul lui nu e doar de a tulbura ordinea stilistică și de a funcționa ca un soi de premoniție a ce va să vie mai încolo în film, ci e și un catalizator narativ important, chiar esențial. Căci All We Imagine As Light / Lumina pe care ne-o închipuim e despre oameni care au venit să muncească în Mumbai din tot felul de sate și localități mici ale Indiei, iar adaptarea la standardele de trai ale metropolei a necesitat sacrificii și greutăți pentru fiecare dintre ei. Nu doar că două dintre puținele personaje recurente decid să-l părăsească pentru a reveni în locurile de origine, dar chiar viața protagonistelor cunoaște o turnură când o acompaniază pe prietena Prahbei, într-o scurtă vacanță, în satul de unde plecase.
Iar această călătorie, deși nu se anunța astfel inițial, se transformă pe parcurs - în moduri imprevizibile și brusc - într-una unde realitatea exterioară ajunge să nu se mai distingă de cea interioară. Kapadia nu schimbă, însă, deloc registrul în reprezentarea acestor segmente de realism magic, contribuind astfel la confuzia creată de secvențele respective. O structură amintind la toate încheieturile de realismul frust, dar duios, al celui mai impresionant film realist, Pather Panchali (aici), e impregnată pe nepusă masă de atmosfera diafană a Unchiului Boonmee, însă fără a-și modifica fundamental consistența și logica internă, de parcă acesta ar fi cel mai firesc lucru cu putință.
E o tranziție pregătită pe parcurs de scurtele inserturi experimentale cu orașul și, mai ales, de acordurile muzicale ce le acompaniază în permanență pe protagoniste. Sunt sonorități simple, construite intenționat într-o notă caldă, optimistă și dispuse peste imagini în așa fel încât să fie ușor perceptibile, iar nu doar să potențeze sau să ilustreze un moment sau altul. Muzica electronică repetitivă, având un aer constant oniric și de multe ori prezentă în interludii foarte scurte, devine, astfel - chiar la nivel narativ -, o instanță de sine stătătoare ce pare că pregătește revelarea unor epifanii. Apogeul prezenței ei e secvența când cele două prietene se regăsesc - după experiențele eliberatoare trăite separat - la barul solitar de pe plajă, unde sunt anunțate că pot rămâne oricât vor, căci nu se va închide niciodată. Muzica le prelungește în exterior liniștea interioară și înlocuiește orice alt element sonor, în timp ce camera se îndepărtează de ele și insistă minute în șir asupra terasei luminate colorat în noapte, protagonistele devenind puncte într-un tablou impresionist.
Acest cadru lung semnalează, de fapt, ceva devoalat de film pe parcurs, cu o măiestrie incredibilă, și anume că realismul său inițial fusese doar un pretext pentru a descrie un nivel mai abstract, căci mai spiritual, al vieții. Pe Payal Kapadia o preocupă să acceadă la ce e dincolo de manifestările fizice și psihice, dincolo chiar de capacitatea personajelor de a se percepe și înțelege pe ele însele și de a cuprinde realitatea ce le-nconjoară. Pentru a capta energiile specifice fiecăreia și a le ghida spre o armonie interioară proprie, avea nevoie să pornească de la aparențele și manifestările lor de conjunctură, deoarece acestea, împreună, le destabilizează și le opresc din a le fi bine. Deși e doar la al doilea lungmetraj al carierei, Kapadia e deja o mare maestră, un Dumnezeu al lucrurilor mărunte.