Pe avion termin a doua oară Combinația. E despre un tânăr jurnalist care-i obsedat să scrie un articol extraordinar, dar ajunge cumva-ntr-o epitomă a romanului polițist, în niște îmbârligături bizare, dar grozave, ca și cum înadins ar fi fost restructurată realitatea de-acolo și hop, conspirații, umor, cruzime și visceralitate, sex și ideologie, dar și dragoste. Să pară mai film cheesy așa, cumva, dar voit. Doar că realitatea mea nu. La urma urmei, eu chiar mă duc acum spre niște săptămâni de filme-n ghiozdan, din alea indie, de care parcă nimeni n-a auzit, sau dacă da, cel puțin poți fi sigur că suntem cu toții personaje foarte stranii, puțini spun oh-la-la cu adevărat la producțiile YSL, de exemplu (deși Sorrentino, Parthenope, sună chiar tare).
Mi se pare o fațetă, dar firește că trebuie să văd din toate ca să mă pot pronunța până la capăt.
În lumile din care vin (și-n care nu stau niciodată până la capăt) preocupările-s mai degrabă idei. Așa cum, formal, "misiunea" mea de acuma-i să zic despre filme lucruri. Bla bla. Și n-am văzut niciun film încă, dar cine zice că nu pot să țin și-un mic jurnal. Un jour pour jour în care să se poată lesne vedea și înțelege că, totuși, experiențele de aici sunt dintre acelea pe care pare că le inventezi. Și nu-i așa deloc. Uneori realitatea e mult mai tare decât ne așteptăm. Pe lângă volumele aduse și laptop, în ghiozdanul cu al doilea strict necesar mai am și-un imens și greoi aparat pe film chinezesc, un manual, c-am renunțat la point and shoot-uri după Olanda, desigur, o rolă iso200 pe care mi-e și așa, cumva s-o folosesc, pentru că-ntotdeauna păstrez filmul pentru o poză mai bună, mai șmecheră decât cea pe care-o am la un anumit moment dat în fața ochilor, că sigur tre să fie. Mai am o țestoasă mică norocoasă, un totem din ceramică. Și un sentiment plăcut în legătură cu ce urmează.
Acum doi ani zburam cu un zbor de ultim moment, suprarezervasem un bilet și am rămas în aer. Acum, totul e la locul lui. Și-ncă mă gândesc la invincibilitate ca la o serie de coincidențe fericite, care mi se tot întâmplă de ceva timp.
Am început să-mi transform frazele-n propoziții mai scurte. Și mai tăioase, cumva. Așa-i când te îndrăgostești de lenea aia a poeziei. Și parcă-ți imprimă asta, pe lângă multe altele. Și-așa-i când te-ndrăgostești de cineva care vorbește așa. Funcționăm mult pe imitat ce ne place. Ce ne ajută. Sau ce ne dă sens.
Eu, de exemplu, pe-aici imit un jurnalist cultural, poate, sau în fine, un critic de film, să zicem. Și poate fac așa de mai demult și v-am păcălit, sau poate doar criticul vostru preferat n-a venit la festival aici, dar am venit eu în loc. Cum și-n poezie, imit un poet, până să fiu unul, adică să ne liniștim un pic.
Ce rămâne din toată faza asta e că, până la urmă, poveștile-s și alea care îmbracă totul într-un context. Sigur c-o să mă plantez în sala de cinema și-o să vă lovesc cu tot felul de titluri, dar până atunci (care-i tot acum, paradoxal), mai sunt și părți de-astea fruste de viață.
O prietenă bună m-a rugat expres să introduc spoiler alerts înainte, asta dacă am de gând să fiu nesimțit insensibil și să zic pe șleau în două rânduri tot ceea ce un film construiește ca magie ascunsă pe întreaga lui durată. Și poate chiar și după. Dar intenția mea nu-i să stric experiența cinematică a nimănui. Așa că rămâne discreția, ca bază, iar părerile mele-s doar ale mele, dar oricum mi-ar plăcea să vorbim mult despre filme, chiar și-n contradictoriu.
Revin puțin la zborul din capitală spre Nisa. În fața mea, un cuplu (sau căsătoriți?) cu un bebeluș din ăla super fotogenic, genul de stoc modele_bebe.jpeg. O fetiță. În fine. Fetița plângea. Aripa avionului o legăna. Fetița tăcea. Dacă aripa avionului n-o mai legăna, iar plângea. Nu îți puteai da seama de ce reacționează de-a-ndoaselea copilul ăsta la turbulențe, dar nu asta m-a amuzat cel mai tare. Cum ziceam mai-nainte c-ai crede că toată faza asta cu poezia e vrăjeală, dar de fapt ea se întâmplă nebănuit printre noi în fiecare secundă. Unii-s doar mai expuși decât alții.
Deschizându-i măsuța de la scaun fetei lui, tatăl (despre care până atunci puteam să zic doar "o, ce domn sobru respectabil") a început a zice (și totul pe voci din alea subțiate fals, de părinți care imită animăluțele din desenele-animate):
"bate, bate, fata tatei
bate tarabana
bravo tati, bravo bravo
cine-i campioana?"
x3
Am pufnit în râs. Nu-mi dăduse absolut niciun indiciu să mă aștept la asta, dar poate așa a evoluat cocălăreala. Să nu-ți mai dai seama. Sigur, alterna și cu lucruri mai duioase, mai suave:
"dacă face nazuri,
pupăm pe obrazuri
(aici o pupa)
dacă are toane,
dăm napolitane
(aici îi dădea)"
Fetița râdea. Se pișa pe ea. Taică-su știa. Ce mult o iubea. Cât o drăgălea. Mă rog. Ați înțeles ideea. A vorbit așa semicântat cu ea tot zborul, de-mi venea să-i aplaud lui catrenele, nu aterizarea. Totuși, un alt tact social venea dinspre nevastă-sa (cred că nevastă, dar așa părea oricum), care, exasperată, i-a zis o dată tot în rime, ca să înțeleagă (parcă) și el mai bine:
"dacă nu mai lași prințesa
jur c-o să coboare-n Nisa
numa ta-su și cu fi-sa"
Pe urmă discutau numai așa, neaoș neînțelegerile și, la un moment dat, sătul de-atâta intensitate, am ațipit.
M-am trântit între timp și pe canapeaua din apartament. (Am ajuns, așadar). Chiar când scriam asta cu ațipitul în avion m-am trântit. E vreo două aici, vreo unu acasă. Am prins cu întârziere un autobuz de noapte până-n Mandelieu. Singurul care mai venea. L-am așteptat la Gare du mer prima dată, de unde-l luam obișnuit acuma doi ani, pe urmă-n fiecare stație, tot mai aproape. Mi-am încărcat telefonul la un nonstop și mi-am cumpărat o Orangine pentru deranj. Și poate-i numa placebo, dar ce gust bun au avut toate de când sunt aici. Parcă-s ceva produse-amintire care-au dispărut cât eram foarte mici. Și mecul de lângă Palais, Dumnezeule. Cea mai puternică investiție a serii.
Ca-ntr-un roman de Zusak, imediat ce-am aterizat am și luat bagajul, apoi m-am trezit urcat ca prin vis în tramvaiul corect, spre Gara din Nice. La mustață (tot Ferrat), a urmat trenul corect, la fix, pe de rost. Și sentimentul ăsta bizar de déjà vu, pe care-l căram cu mine mai presus de bagaje.
Străduțele mici și-mbărligate îmi erau foarte familiare, am ajuns tot aproape pe de rost la agenția care, tot ca-ntr-o carte de Zusak, mi-a lăsat cheia într-o cutie-seif. O cutie poștală cu un cod care de-acuma-i irelevant. Agenția era închisă, iar eu nu mă prinsesem care-i seiful, ascuns foarte la vedere, ca tot ce-i minunat în lume. Și-am văzut că-mi dă târcoale o bătrânică fumătoare. Cu un semipermanent. Simpatică foc, da. Băgăcioasă. Clar. Dar am zis că mai bine să mă fac de râs și să intru în vorbă, poate chiar știe ea ceva și am mai puțin de căutat. Se apropie și ea de mine, nu numai eu. Și încep:
"Bonne soirée. J'ai une demande, s'il vous plaît."
"Bonne soirée." zice și ea, la rândul ei. "Que faites vous ici? Je pense que c'est abandonné. Ou du moins fermé. Est-ce un hôtel?"
"Ce n'est pas. C'est une agence mais fermée pour le moment. Je cherche une clé."
(Zusak se activase. Mesagerul, mai precis. Cum ziceam.)
Am vorbit încă ceva timp așa, parcă numai despre asta. Și pe urmă femeia (pe care o credeam franțuzoaică, ea care mă credea și pe mine străin) îl strigă pe bărba-su din mașină, fără pic de rușine:
"George! Haidă-n pizda mă-tii aci să-l ajutăm pe băiat!"
De pe trotuar apare și o fată de nicăieri pe o trotinetă, nu electrică. Părea a ei. Se uitau oamenii la mine ca la circ. I-a zis și fata aia ceva în română, m-am schimbat la față. Dar nu în rău sau în bine. Doar m-am schimbat. Într-un final am zis:
"Doamnă, ce dracu (am zis râzând). Sunt de la Botoșani. Haideți că ne înțelegem."
Femeia se rușinase foarte pentru cum îl strigase pe bărba-su. Dar sigur se iubeau. Cum și cei din avion, tot. Dar pe urmă-i trece rușinea și mă ia în brațe și mă pupă ca pe cineva drag. Și nu mă pupă nici fals, așa, bisous în aer, ca la București, dar nici cu băluțe mătușești. Ci așa, firesc. Găsim cutia pandorei cu pricina foarte ușor, de acuma în patru oameni era altceva. Totuși. În cutia pandorei, găsesc seiful. Din respect, oamenii pleacă. Vor să se ducă de tot, se pare. Totuși, George, trezit la blândețe de înjurătura nevesti-sii, îmi dictează numărul lui. Îi dau bip. Îmi zice să-i scriu să bem o bere, dacă am timp. Săptămânile astea. Îi spun că negreșit. Numaidecât. Le mulțumesc încă odată pentru ajutor. Ce întâmplare bizară, deci așa se mai zice, da, de noi, românii, că suntem peste tot, dar chiar să dai nas în nas din prima, și mai ales, singura interacțiune? Și să-ți și ia ceva să te prinzi că vorbim, de fapt, aceeași limbă.
De la depărtare, doamna care se tot micșora (cu semipermanentul ei, care se tot micșora și el) a strigat: "Botoșani! Noi suntem de la Brașoooooov!" (Ecoul mi l-am imaginat eu. Recunosc. Probabil ori uitase că mă cheamă Alberto, ori nu s-a riscat să mă strige Albert. Sau ceva mai rău. Dar Botoșaniul e mai greu de uitat, asta da). Și George simte să clarifice, zice: "Adică, de doișpe ani stăm aicea." Cam atâta să fi avut trotinetista. M-am gândit atunci, ce frumos c-au învățat-o ei româna în casă. Da cine știe, de fapt, care-i treaba? Mă bucurasem, așa cum te bucuri de ceva ce știi printre străini, atât de familiar și de candid.
Din seif scot un plic cu numele meu pe care scrie "Bon sejour:)" fix așa, cu-n smiley face cheesy. Înăuntru câteva chei, brățara de piscină (sau cel puțin așa zice la instrucțiuni, că dacă o pierd, am belit-o) și-un cartonaș QR pe care scrie "DARK DRIVER. Je suis ton chaffeur!" Ei bine, știu pe cine n-o să sun niciodată în următoarele două săptămâni. Eu sunt mai mult băiat de autobuz. Dar toată faza asta mă face să mă simt ca Ed (Mesagerul) când începe să găsească tot felul de cărți de joc în poștă și viața lui se schimbă considerabil, ajunge îmbârligat și el în căcaturi care mai de care mai dubioase, întocmai cum ziceam adineaori și de Combinația lui Sociu. Dar mă rog, în sincronicitate, tot ceea ce citești seamănă cu ceea ce trăiești. Și viceversa. Și-atunci și chestiile citite-ți seamănă între ele, cel mai probabil.
Mâine de dimineață-i prima zi oficială de acreditare, deci se cere să fiu în picioare devreme. Să verific busurile. Costumele. Dar poate mai important de-atât (și mai puțin vizibil): slipul. Să refac pașii pe drumurile pe care-am mai mers în 2022. Și să fie așa, de parcă merg bine și știu, dar și de parcă n-am mai mers niciodată și învăț. Și asta-i greu să faci, dar nu-i atât de greu aici, în Cannes. Și poate-n alte câteva situații tot așa.