Rainspotting - Cannes, 2024

Întorc a doua zi pe dos și o iau așa cum a fost, da-ncep cu filmul de seară, de după gală. Le deuxième act / The second act, regia Quentin Dupieux (2024), cu Léa Seydoux, Louis Garrel, Vincent Lindon, Raphäel Quenard și Manuel Guillot. Văzut în Palais du Festival, la Grand Auditorium Lumière, cu o sală pe cât de plină, pe atât de implicată. S-au aplaudat frenetic studiourile de producție, ironic parteneriatul cu Netflix și-abia apoi a fost liniște, dar numai pentru puțin, că al doilea act e totuși comedie. Aveam filmul ăsta pe listă de la început, chiar dacă știu că-n general filmele de deschidere sunt destul de comerciale, gândite să destindă și atâta, nepretențioase (cu toate că dress code-ul tot black tie a fost). De pildă, la TIFF acum vreo trei ediții, festivalul a fost deschis cu Sentimental / Dineu cu vecinii de sus, un film spaniol light, oarecum comic (dar categoric mai slab decât ce am văzut în seara asta).

Pentru mine, cu toată dragostea, Louis Garrel joacă într-un singur film, de la un capăt la altul, întotdeauna. Același. Nu știu, să fie ceva flegmatic general, să fie chestia lui, care-l face să fie Garrel. Să fie că-i pur și simplu frumos și de ce ar mai fi nevoie, la urma urmei? Ultima dată l-am văzut în L'Innocent (acolo-l și regizase, ce-i drept) și l-am simțit și aici revenind cu aceeași stare. Încă mai înclin să nu-mi placă sentimentul ăsta pe alocuri, dar îl și admir în aceeași măsură. Are un soi de constanță care vine doar din a fi el însuși. Nu că n-ar juca nimica, dar o face natural, simplu, ca și cum l-ai întâlni, sau chiar mai bine: ca și cum l-ai întâlni și n-ar fi mare chestie.


Și e bine c-am început cu asta, pentru că filmul de față e un tort cu o grămadă de straturi. Are nume de sequel, dar nu e. Și asta e o pârghie simpatică în a construi și a demonta succesiv niște așteptări. E un film despre a face film, cu multe faze simpatice, dar și cu multe înțepături la adresa industriei. Construit frumos, secvențial, simetric, mereu noile conflicte se nasc din raporturile a câte două personaje în dialog (în scene matematic asemănătoare), apoi nu se rezolvă, cum ne-am aștepta, ci trec înspre absurd, dar nu absurdul-haos, ci unul cuminte, antropocen, fidel realității, chiar dacă o neagă, paradoxal. Un absurd care construiește și porționează foarte bine umorul în filmul de față.

De bine de rău, personajele n-au umor singure. Poate numai Manuel Guillot să fie cu adevărat amuzant, că joacă un chelner (un extra), dar tre să fie emotiv pe tot parcursul servirii și, bineînțeles, să toarne un vin tremurat pentru una dintre scenele din film.

Tot în secvențe, în valuri, apare și neprevăzutul. Fazele bizare cunosc o împlinire în simetrie, sau în fine, există cineva acolo în spate care-i fiert să le explice pe toate. Curgerea asta de scene tot mai stranii începe cu un status qvo verde-n față. Personajele filmului știu că sunt filmate. Deci urmează să vedem un melanj de text și extratext (care de fapt e doar text, că extratextul e în text). Dar e frumos când accentul cade pe o percepție a personajelor, de data asta. Și mai ales așa, din prima. E destul de clar că urmează surprize mult mai mari în momentul în care cineva îți declamă alegoric convenția din prima. Asta-nseamnă că idee nu e în convenția aia, ci în ceva mai presus. Un fel de shock value.

Dacă punem Le deuxième act în oglindă cu ce făcea Hazanavicius, de pildă, în Coupez! - nuanțele devin foarte clare. Adică ce se dorește a fi ilustrat. În nebunia lui frumoasă cu zombi și sânge fals, Hazanavicius nu critică atât de mult industria, ci își dă un super trip hiperestetizat. Iar dacă totuși o face (asta ce ziceam cu industria) e clar că e în spirit de glumă. În vreme ce-n Actul al doilea al lui Dupieux plutește așa un gravitas, dar nu neapărat ca frustrare, cât un soi de wink trimis de pe un pol de putere către o întreagă lume (încă nu mi-e clar dacă inferioară sau superioară). Ce aflăm adiacent din film, care, printre altele, răspunde și la întrebarea "Cine e cel mai bun regizor de film?" Să fie Andersen, să fie Scorsese? Aflăm că filmele (șocant) nu mai au însemnătate. Și vedem ce se întâmplă cu "pielea personajelor" când personajele ies din "pielea personajelor". Paradoxul e că asta tot niște personaje o fac, de unde și tenta autoironică binevenită (salvează filmul de la un înec mult mai neînsemnat decât cel al Titanicului - altă cioacă din film). Se discută despre talent, despre muncă, despre disciplină, despre experiență și roluri alese, într-o epitomă a comparației. Iar sala e receptivă. Pentru că industria știe. Ar putea fi lejer și un apel cvasi-disperat și faux-asumat la clișeu. Sau, mai bine, la clișeul demontării clișeului. Totul e meta. Dar asta face personajele faine, că le confunzi. Și la un moment dat se și suprapun. Dar și confuzia asta. E a noastră, a publicului, că filmul e gândit pentru noi, parcă dedicat nouă. Toate personajele emulează o apropiere conștientă de noi, poate chiar o conștiință în sine.

La-ntrebarea aia pusă așa retoric cu regizorul cel mai bun, Garrel mai aruncă și-un Tarantino la un moment dat. Și el, dar și-nainte Kurosawa, au un joc de percepție spațiu-timp distinct, introduc pluriperspectivismul, dar nicidecum ontologic, ci operațional, cu ce se poate lucra: spațiul și timpul. Așa cum lucra-nainte Pirandello în teatru cu cronologia (vezi Mai mergem puțin apoi ne întoarcem).

Hazanavicius, cum ziceam, vine și dă un refresh binemeritat, dar zice "nu, eu o să mă joc cu situațiile de fapt, fuck spațiu timp, astea-s ok." Cumva asemănător (dacă ne referim la absurd), dar totuși luând o distanță considerabilă de conceptele operaționale amintite, primordiale (care stau doar la bază, poate, sau ca idee a unei posibilități mereu deschise), Dupieux zice "eu o să mă joc cu omul și cu omul de meserie, de industrie."

Mai are rost să mă întreb ce e original și ce e hibridat estetic, ce e dezvoltat sau schimbat și ce e furat? Contează ce ne rămâne cu adevărat după ce-am plecat. Câtă vreme mi-a plăcut filmul Le deuxième act / The second act, la ce bun un act secund de analiză a situației?

Mi-au plăcut fiorii pe care mi i-a dat buclucașul ăsta peliculos în anumite momente: veneau de nicăieri niște faze bizare, care mai de care, deschise ca niște taburi ordonate, dar faux-uitate acolo, până la proba contrară. Și de proba contrară am devenit cu toții siguri, sau eram. E un pic păcat de mai-noua mea plăcere de a nu cunoaște chiar totul (mi-a luat ceva să învăț asta). E păcat că mai are cineva grijă să simetrizeze totul cu sens. Să-ți dea revelații succesive. Sigur, rămâne și valoarea de șoc, dar orice explicare ulterioară vine în detrimentul ei.

Mare noroc că-s și un împătimit al simetriilor și rezolvărilor, pun parametri chiar și propriului hazard și așa - cu ambele dimensiuni păstrate sintetic în filmul Actul al doilea - nu are cum să treacă neobservat pe lângă mine. Orice ar face, mă are, mă cumpără. Pentru că-mi vorbește-n două feluri contradictorii, dar împreună, deodată, așa cum și eu însumi sunt. Contradictoriu, deodată.

Cobor câteva rânduri să-mi mai trec o dată prin minte ziua, dar dinspre finalul ei, cum ziceam. Acum suntem un pic mai în trecut (și dacă ai anticipat, un pic m-ai întrecut). Suntem înainte de filmul lui Dupieux. Pe drum spre el. Încă nu știm care-i intrarea Orchestre, dar vom afla. Trecem pe lângă Ciné de la Plage, unde-n seara asta se dă (restaurat) Trainspotting-ul lui Boyle & Welsh. Șezlongurile-s pline, nisipul cred că-i fin. Pare bine. Dar mi-e și ciudă puțin că trebuie să aștept împopoțonat în black tie, pe balustrada cimentată, deasupra plajei. Unde mai pui că nu m-a lăsat nici ploaia măruntă și enervantă să sar măcar o clipă în mare, între două pendulări cinematice succesive.

Ploaia devine din măruntă mezzo și-apoi forte, eu uit de ploaie și mă uit pentru a suta oară prima dată la Trainspotting. Așa mă simt. Cum e dragostea care nu te lasă nicicum să răcești în ploaie, dar e doar o iluzie ziua următoare când ai febră mare și te dor toate. Doar n-o să dai pe ea vina.

(E un exemplu ipotetic. O să citească mama mea aicea. Poate mai crede că am răcit. Să știe că îs bine. Nu răcesc eu de la ploile astea nehotărâte. Pentru asta trebuie să beau numaidecât suc rece. Și n-am băut suc rece.)

Oricum, sunt acolo. Pe balustradă. Și mă uit în jos, spre toată imaginea plajei, spre omuleții deveniți extrem de mici, aproape de ținut în palme. Și vine scena aia superbă în care Renton nu mai e constipat și merge la baie să-și recupereze supozitorul cu cocaină. Apoi intră-n veceu cu totul, dar ajunge în ceva ocean și înoată un pic. Apoi iese așa cum a intrat, suprarealist, din veceu. Dintre toate scenele, pe asta s-a întețit ploaia. Aproape că nu vedeai nimica, zici că ploua cu fâșii opace. Și-n toată chestia aia (vădit inconfortabilă pentru mine la început), m-am pomenit plângând și încălzindu-mă pur și simplu. Fiecare șezlong cu om microscopic pe el (eu încă stăteam sus pe ciment, vedeam de-acolo) și-a deschis câte o umbreluță. Plaja se umpluse de ele, iar vântul le legăna așa, cât să pară că oamenii s-ar feri de Renton și căutările sale. Nu-mi mai doream nimic în momentul ăla. Costumul ud se lipise și mai tare de mine și mă-mbrățișa așa cum mă îmbrățișează o cultură întreagă a oamenilor care iubesc realmente filmele. Și care-ar face orice pentru ele. Dar ceva căldură venea și din interior. Sau poate ploaia se-ncălzise, să fie mai blândă cu noi.