O avocată tânără, prinsă într-o rutină a muncii puse în slujba celor puternici (Zoe Saldana) primește un telefon neașteptat din partea unui client misterios. Acesta se va dovedi un șef mafiot, Manitas (Karla Sofía Gascón), pe cât de periculos, pe atât de fragil emoțional. Manitas știe că nu poate fi acceptat în acel univers dur altfel decât s-a prezentat până în acel moment, adică dur, așa că o angajează pentru a-l ajuta să își însceneze moartea și a-i intermedia o schimbare de sex în cel mai mare secret. După aceasta, nu doar identitatea sa de gen va fi total alta, ci întreaga sa persoană. Așa cum se cântă încă de la început: "schimbând corpul, schimbi și sufletul". După un timp, total schimbat ca femeie, sub numele de Emilia Pérez, se va dedica unor cauze umanitare. Copiii pe care Manitas îi făcuse cu soția sa (Selena Gomez) vor altera însă complet planul de ieșire din scenă și de transformare al Emiliei.
Audiard propune un trop de actualitate, pe care însă îl schematizează brutal până la a-l goli de relevanță: ia un personaj negativ masculin și îl transformă într-unul pozitiv feminin. Yang a fost negativ, violent, întunecat, apoi yin devine luminos și pozitiv. Mai precis, Manitas este prezentat cu o voce cavernoasă, ascunzându-se în noapte, întotdeauna în mișcare, îmbrăcat în culori șterse, apăsat de violențele comise. La antipod, Emilia va deveni veselă, elegantă, îmbrăcată în culori vii, apărând mult în public și la televiziune, dedicându-se unor cauze nobile.
Ignorând intuiția originară că armonia este tocmai întrepătrunderea echilibrată dintre cele două principii, Audiard nu face altceva decât să ia un stereotip rudimentar (bărbații sunt violenți, femeile sunt pacifiste, dar și bărbații fac bani, femeile îi cheltuie), pe care îl topește în unul și același personaj, trucul narativ fiind permis de o foarte la modă operație de schimbare de sex.
Deși sunt create în concordanță atât cu trăirile personajelor, cât și cu complicațiile poveștii, melodiile propuse nu sunt de natură a fi fredonate, de a rămâne în urechea internă a spectatorilor suficient de mult timp după terminarea filmului. Cu toate acestea, emoțiile peripețiilor prin care trec protagonistele sunt bine exprimate prin jocul actoricesc - de altfel Zoe Saldana, Selena Gomez, Karla Sofía Gascón și Adriana Paz au luat, împreună, premiul pentru interpretare feminină la Cannes 2024.
Îmi amintesc acum câțiva ani, când regizorul Jacques Audiard a venit la București pentru a-și lansa filmul de atunci, The Sisters Brothers (2018), un western, că a recunoscut că l-a realizat la comanda lui John C. Reilly, interesat să joace într-un rol care să-l pună în valoare. Și în acest caz, este clar că Emilia Pérez a fost realizat pentru a o pune în valoare pe Karla Sofía Gascón, o actriță transgender. Dezvoltarea personajului îi oferă o tribună în care nu doar să-și pună în scenă povestea, dar și justificare pentru această alegere. Din peliculă transpare implicarea totală din partea actriței principale, combinată cu o oarecare detașare meșteșugărească, un fel de coregrafie rece, mercenară din partea regizorului.
Emilia Pérez este un musical cu accente de thriller, care beneficiază de interpretări de calitate, cu dansuri și filmări bine executate. Suferă, în schimb, de o stereotipie de gen stridentă și ar fi avut nevoie de o melodicitate mai apăsată a muzicii care să o facă ușor fredonabilă.