Tânăra regizoare se face cunoscută prin Toute une nuit sans savoir ce obține la Cannes premiul pentru cel mai bun documentar (l'Œil d'or, în 2021). Ea rămâne cumva solidară acestui gen, vorbind într-un interviu despre filonul documentar al creației sale. Intruziunea documentarului în ficțiune se impune aici ca procedeu estetic, pentru a desăvârși plastic și eseistic poezia imaginii.
De aceea, protagonistul principal al acestei pelicule ar vrea să fie Mumbai - orașul agresiv și famelic al celor trei femei singure, Prabha, Anu și Parvaty, de vârste diferite, lucrătoare ca asistente medicale într-un spital. Ne confruntăm cu o viziune introspectivă a metropolei, filtrată de stările și sentimentele femeilor. O percepție impresionist-senzorială a orașului în timpul nopții e alcătuită din acea materie a visurilor și a iluziilor. O imagine pointilistă de lumini, fluidă, voalată și irizată de ploaia nesfârșită a musonului transpare olfactiv în sala de operație, când surorile novice păstorite de Prabha reacționează manifest la mirosul excesiv de neplăcut al placentei. Un prolog caleidoscopic dezvăluie un profil de lumini ce vibrează misterios și nedeslușit ca un Babel.
Lumea e un carusel, camera aleargă în planuri lungi de-a lungul străzilor și lasă în urmă oameni grăbiți, mărfuri desfăcute în mijlocul străzii, tarabe, mașini, apoi se urcă pe meterezele zgârie norilor ce scânteiază în lumini incandescente. O lume efervescentă în a cărei vrie te pierzi, care te înghite în tumultul ei și în care timpul nu-ți mai aparține.
Hindi - limba oficială - se desprinde organic din peisaj, prin neliniștile și dificultățile doctorului amorezat de Prabha de-a o deprinde cu semantica ei obscură ce folosește același cuvânt, "kal", pentru a desemna ziua de ieri sau de mâine. Există un magnetism al orașului, o atracție nedeslușită, ca în orice centru al lumii, de care nu te mai poți desprinde, deși viața e grea și puțin recompensatoare. Aflăm că orice familie care trăiește la sate are cel puțin un membru care muncește în Mumbai. Mumbai fantomatic, iluzoriu pare o plăsmuire a imaginației, este "All we imagine as light". Ești condamnat să trăiești în iluzia lui, iar dacă nu crezi în iluzie, riști să înnebunești.
Portretele celor trei femei sunt aduse pe rând în ramă, începând ad litteram cu cel al Prabhei, surprinsă din caruselul imaginii într-o fereastră de autobuz. Un anunț bizar indică faptul că acele locuri sunt destinate în exclusivitate femeilor.
Mai mult decât celelalte protagoniste, Prahba experimentează acea lumină de care se vorbește în titlu ca pe o deșartă iluzie și salutară revelație. O fire rigidă și intransigentă, este victima tradiției de la care nu se abate, a căsătoriilor de castă aranjate de părinți. Este abandonată de soț care pleacă să muncească în Germania, la scurt timp după nuntă. Condiția femeii, așa cum o prezintă regizoarea, e paradoxală; femeia rămâne încătușată într-o morală tradițională, ca ostatecă pe viață a unei uniuni fie nedorite, fie neconsumate, ce vine în deplin contrast cu integrarea ei în societatea în care și-a câștigat o poziție și se susține material singură.
Anu, mai tânără și mai emancipată, are un iubit musulman. Ar vrea să se detașeze de familie, dar se teme s-o facă, precum partenerul ei, Shiaz, confruntat cu aceleași probleme religioase. Anu locuiește cu Prabha care o apostrofează pentru manifestările ei "frivole" (adică prea directe) vizavi de bărbați, în fapt, frustrată de o libertate pe care și-o refuză.
Aspectul politic al demersului transpare prin cea de-a treia femeie, mai în vârstă, Parvaty, amenințată să fie expulzată din locuință. Lipsa actelor doveditoare că a locuit în Mumbai un timp îndelungat, o pune în situația de-a se întoarce în satul ei. Prabha se auto-terapizează prin munca ce devine singura ei rațiune de a fi, misiunea ei este de-ai ajuta pe ceilalți. O însoțește pe Parvaty la avocat, participă la ședințele de sindicat pentru drepturile femeilor, se dedică pacienților cu probleme psihologice. Îl respinge pe doctor sub pretextul că e măritată, deși realizează că e o femeie liberă. Ea și Parvaty par făcute din același aluat, preferă singurătatea.
Un portret moral impecabil e construit prin expresivitatea și jocul interiorizat al actriței Kani Kusruti. Chiar și când zâmbește, lumina tristă a ochilor ei - atunci când citește poeziile doctorului - trădează o mare frustrare și resemnare.
Un episod tragi-comic aduce robotul uriaș și psihedelic de făcut orez, primit de Prabha prin poștă. Proveniența cadoului (ce nu poate veni decât de la soțul ei) nu e discutată de cele două femei. Aparatul, ca expresie a bunăstării și convenienței din lumea occidentală, este ascuns într-o debara ca o prețioasă inutilitate. El va servi ca fetiș sau ca legătură nescrisă între Prabha și bărbatul ei, și posibil determinantă în hotărârea ei de-a nu da curs avansurilor timide ale doctorului. Ironic, cadoul ce sosește în contextul lipsei oricărei vești de la soț, suplinește compensator o mare absență. El are o dublă semnificație; orezul este produsul emblematic al bucătăriei indiene, la îndemâna clasei paupere, în timp ce sofisticăria aparatului este un indicator al prăpastiei dintre occident și orient, e simbolul schismei de cuplu, în care comunicarea nu mai e posibilă. După reacția abruptă la declarațiile de iubire ale doctorului, Prabha scoate monstrul din debara și îl îmbrățișează cu mâinile și picioarele într-un gest masturbator și compensatoriu.
Prabha și Anu (Divya Prabha) își iau o scurtă vacanță, ca s-o însoțească pe Parvaty (Chhaya Kadam) în satul ei natal. Ieșirea celor trei femei din metropolă semnifică intrarea în paradis. Spațiul edenic al satului de la marginea mării este tabu, magic, el înseamnă întoarcerea la viață într-un illo tempore, un timp paradisiac în care se întâmplă lucruri nepermise, în care dorințele se materializează. Femeile devin dintr-odată libere, dezlănțuite, Anu face dragoste pe plajă cu Shiaz (Hridhu Haroon), Parvaty se aruncă în mare, Anu și Parvaty dansează împreună, abordând posturi tradiționale, par să atingă o stare de catharsis. Chiar și Prahba pare să-și alunge demonii. Surprinde întâlnirile amoroase, pe ascuns, ale lui Anu, sfârșind prin a-l invita pe Shiaz în casa lui Parvaty. Ȋl conjură magic pe al său soț - așa cum Prospero îl aduce pe insulă pe fratele său, uzurpatorul de tron, pe calea naufragiului (în piesa Furtuna de Shakespeare) - care e aruncat de mare pe țărm într-o plasă de pescar - ca îngerul căzut din nuvela lui Marquez (Un domn foarte bătrân cu niște aripi enorme). Prabha parcă se reanimă ea însăși, în rostul ei existențial de-a se face utilă, resuscitând înecatul cu iscusință.
Ne aflăm într-un spațiu în care realul clivează, e distorsionat de proiecțiile și stările amestecate ale protagonistei. Precum în Furtuna sau în nuvela lui Marquez, marea este un instrument salutar, ce revelă adevărata condiție a eroilor. Pe acest tărâm, Anu și Shiaz împlinesc ca într-o vrajă iubirea lor interzisă, dar nu înainte de-a trece prin peștera lui Platon - grota cu chipuri sculptate în piatră pe care tinerii o descoperă. După contemplarea himerelor și a umbrelor de pe pereții grotei - o lume a aparențelor în care cuplul este prizonier - lumina ce-i întâmpină la ieșirea din peșteră aduce revelația adevăratei iubiri.
Bărbatul pe jumătate mort adus de valuri, pe care Prabha îl îngrijește, ca și cum ar fi fost bărbatul ei, suferă de amnezie. Regizoarea creează o atmosferă de confuzie cu participarea stranie și a altor personaje la reveria protagonistei. Bătrâna ce locuiește în coliba în care e adus înecatul e convinsă că acesta este soțul ei. Prabha neagă, dar în același timp dialogul absurd cu omul fără memorie demonstrează contrariul. Amnezia este o proiecție a muțeniei, a refuzului comunicării cu soția abandonată la scurt timp după ceremonia nunții. El ar putea fi soțul ei sau măcar un mesager al lui, precum robotul de făcut orez. Ȋntr-un prelungit sau dilatat gest de tandrețe, Prahba atinge bărbatul străin - un gest nepermis în tradiția ei - îndepărtându-i senzual nisipul de pe rană, în aceeași manieră în care mângâia aparatul primit în dar. Textura onirică ce învăluie imaginea transgresează orice logică și omul fără memorie își recunoaște consoarta și își asumă întoarcerea. Acest gest, sosit prea târziu de la un om decrepit, înfrânt - precum îngerul ce nu mai poate să zboare din nuvela lui Marquez - e necesar pentru a obiectiva hotărârea decisivă a Prabhei, de a-l nu mai vedea niciodată.
Noaptea survine cu luminile ei înșirate pe corzile de ghirlande de pe terasa-bar de sub cerul liber al plajei. Amfitrionul ei, puștiul cu căști în urechi ce se bâțâie într-una în ritmuri de rap, o încredințează pe Prabha că poate zăbovi acolo oricât de târziu - pentru că ne aflăm în cea mai lungă noapte, în care timpul a stat și tot ce ne imaginăm sunt crâmpeie de lumină.