Miercuri seara (15 mai 2024) ajung la premiera filmului Pigen Med Nalen / Girl with the Needle, regia Magnus von Horn, în Sala Debussy din Palais. Un film alb negru, dramă / thriller, chiar spre horror pe alocuri, două ore de proiecție cvasi-atemporală, polițistă, dar și cu tente fantastice, onirice. Iar tot amalgamul ăsta ceva mai greu de definit pentru mine vine completat perfect de coloana sonoră a lui Frederikke Hoffenmeier, care e absolut răvășitoare, pe lângă că se potrivește mănușă.
În Copenhaga, anul 1919, tânăra însărcinată Karoline preia o poziție de asistentă pentru o femeie mai în vârstă pe nume Dagmar, pentru a se întreține. Dagmar operează o agenție de adopție clandestină sub acoperirea unui magazin de dulciuri, ajutând mamele defavorizate să-și plaseze nou-născuții nedoriți în case de plasament, sau la familiile înstărite cu ocupații cinstite, pentru a le oferi o șansă să reușească în viață. Karoline se apropie de Dagmar, dar se confruntă curând cu realitatea de coșmar în care a intrat fără să vrea. Problematicile alese, accentele familiare, prezente până în zilele noastre, fac din povestea de față una atemporală de-a binelea.
Totul promite, premisa este excelentă. Înfiorătoare, dar excelentă. Karoline își reface viața după ce fosta relație o părăsește. E vorba despre monstrul de la circ, omul fără chip. Impotent, deci nu chiar așa de ajutor, împiedicat de condiția fizică bizară să prezinte orice formă de afecțiune, mai puțin discuțiile asiguratoare constante. Dispariția lui neanunțată îi dă ocazia Karolinei să cunoască un alt bărbat. Potent, dar nepăsător, o distracție, dar care-i oferă tot ceea ce nu putea primi de cealaltă parte: un copil, în cele din urmă, o binecuvântare. Cu toate acestea, bărbatul nu se implică destul, iar cumva filmul îl face dispărut (inexplicabil?) atunci când tot filmul decide (inexplicabil?) ca monstrul de la circ să revină acasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar asta e tocmai ce e cel mai frumos: filmul Pigen Med Nalen / Girl with the Needle nu pune bariere moralizatoare, nu emite judecăți de valoare, ci spune o poveste. O poveste adevărată în intensitate, o poveste cu împliniri și nu chiar numai împliniri, o poveste umană, candidă, într-un melanj cu elemente ale simplei existențe (atât de la 1900, cât și de mai aproape).
Probleme recurente: găsirea unei camere de închiriat la un preț exorbitant, mutarea succesivă odată la câteva săptămâni într-un loc tot mai rău, o reprezentare oarecum bizară a protagonistei. Foarte mult absorbită de sine, deciziile ei impulsive o conduc în extreme de fericire și de agonie. Nu știm ce iubește cu adevărat. Tace destul de mult (ceea ce-i în acord cu alegerea lipsei colorizării filmului, mi se pare foarte bine primită tensiunea asta, conjugată cu sonorizarea impecabilă și muzica asemenea).
Elementele suprarealiste: pocitania cu jumătate de față umană și jumătate (sub o mască improvizată) cea a unui chip veritabil van gogh-ian. O provocare a propriului circ, o bătaie de joc a tuturor, dar o dragoste bizară pentru Karoline. Ne dăm seama că el e alesul în momentul în care, în toată impotența sa, nu lasă orgoliul să-i refuze lui Karoline copilul și chiar îl acceptă cu dragostea unui părinte adevărat.
Dar din nou, toate valorile astea nu sunt declamate. Există o poveste care le imprimă, le înțelegem din acțiune.
Lucrurile devin bizare după sarcină, atunci când filmul (inexplicabil?) face să dispară orice intervenție masculină în viața Karolinei. Nu-și dorește să mai păstreze copilul și apelează la falsa vânzătoare de dulciuri care se ocupă de adopții pe sub mână. Doar că o urmărește într-o zi și descoperă ceva absolut îngrozitor.
Cam atâta pot să vă spun, ca să fiu cinstit și să nu arunc cu spoilere aiurea. Dar lucrurile devin 100% mai complicate. E interesantă o paralelă (mai ales că ambele filme au văzut lumina zilei în 2024) cu Poor Things / Sărmane creaturi. Chiar dacă poveștile sunt diferite (sau în componente de suprarealism diferit: clasice pe de o parte, insolite pe alta), la bază ele tratează tot o perspectivă fiziologică: totul este o căutare constantă (și o găsire nu tocmai constantă) a sexului, sexualității, înțeleasă fiziologic, după care totul devine altfel. De parcă prezentarea unei astfel de apropieri în film face totul să o ia razna, face totul numai despre asta. Iar lucrul ăsta e, pe cât de uman, pe atât de neînțeles. De parcă tot ce-i însemnat pe lume se învârte în jurul sexului, de parcă o potrivire perfectă e suficientă pentru a face cele mai bizare decizii, sau, în fine, curiozitatea e.
În cheia asta, de la jumătatea filmelor amintite (și Poor Things și Pigen Med Nalen / Girl with the Needle) - odată cu "descoperirea" actului - totul se dezvoltă haotic, din ce în ce mai utopic, mai absurd. Sensul poveștii, cumva, e conservat până la final, dar motorul acțiunilor se schimbă. Doar că în Pigen Med Nalen / Girl with the Needle, intervin alternanțe ale dorinței, intervine și dragostea maternă, sentimentul vinovăției. Există o moralitate umană și cotidiană și deopotrivă acolo dintotdeauna.
Fiecare acțiune, chiar dintre cele mai îngrozitoare, poate fi justificată de un anumit principiu funcțional. Puțin contează că unele dintre acestea se și contrazic, toate fac parte dintr-un firesc întortocheat. Ți se permite orice, câtă vreme ai un motiv bun pentru asta. Doar că Dagmar, femeia care se ocupă de adopțiile ilegale, de distribuirea copiilor, are ceva de pe teritoriul insensibilității, ceva ca o pasivitate morbidă la tot ceea ce am putea numi lipsit de etică. În opoziție, chiar dacă uneori la fel de confuză în manifestările ei contradictorii, Karoline abordează viața, situațiile ei, cu iubire și puritate. Nu își dorește să facă rău, ci doar să ajute, așa că se oferă - cu aceeași candoare - să o ajute pe Dagmar în demersurile ei bizare, din spatele magazinului de dulciuri.
Sigur, filmul are anumite incongruențe inexplicabile chiar și în absurd. Dispariții și apariții bizare ale unor personaje, cum ziceam. Un focus prea mare pe unele detalii, poate (dar asta se mai poate explica). Totuși, Pigen Med Nalen / Girl with the Needle, regia Magnus von Horn merită toată atenția, e o stare în adevăratul sens al cuvântului, nu doar un film de stare. Unde mai pui că are la final și clasicul "bazat pe întâmplări adevărate." De văzut!