Nu știu nici cum să descriu sau să explic ceva ce trebuie simțit - și aici mă întorc la dilema pe care o am de ani de zile- "cum scrii / descrii / explici cu cuvinte ceva ce poate fi înțeles doar loco?".
A fost cea mai frumoasă și extenuantă proiecție pe care am avut-o vreodată în viața mea. N-am știut să mă bucur de ce vedeam pe ecran, m-am rugat încontinuu, parcă nu auzeam nimic, am stat cu picioarele încordate sub scaun, pumnii strânși frământându-mi degetele și dă-i și așteaptă. Publicul de la Cannes nu e un public ușor de mulțumit, mai ales când sunt vreo două mii plus. Presiunea pe care o pune sala aia uriașă, ecranul ăla imens și impecabil, sunetul care transmite până și gândurile actorului, tot ce e acolo, te fac să te simți mic. Foarte mic. Istoria cu care vine Cannes, filmele rulate acolo, regizorii trecuți prin sala Grand Théâtre Lumière din Palais des Festivals, vin peste tine - ca să-l citez pe poetul Gării de Nord - ca "un pumn enorm".
Senzația pe care o ai la sfârșit, după proiecție, să vezi când se ridică lumea, să observi că nu pleacă, ba mai mult, rămân să aplaude (și o fac minute în șir), toate astea adunate și suprapuse cu presiunea de care ziceam mai sus, rezultă ceva pe care nu pot să-l explic.
Acum cu adrenalina în cădere liberă, am înțeles că e o lume. Altă lume. Cannes se trăiește, nu poate fi povestit.
Imagini de pe covorul roșu de la Cannes, de la premiera internațională a filmului Trei kilometri până la capătul lumii.
În fotografii îi vedeți pe:
Emanuel Pârvu - regizor, co-scenarist
Bogdan Dumitrache - actor
Ciprian Chiujdea - actor
Valeriu Andriuță - actor
Ingrid Micu-Berescu - actriță
Miruna Berescu - producătoare, co-scenaristă.
(Photo credits: Festival de Cannes, Profimedia)
